Sîntem, acum, din nou, în preajma condițiilor care dau supremația iraționalului în afacerile umane. Asta, după un harnic și mereu reluat efort distructiv care face, de fapt, istoria ultimei sute de ani. Dezastrul lumii euro-occidentale accelerează și se grăbește să recupereze timpul pierdut în paranteza 1945-1990. Ne apropiem de final, repetînd întocmai aranjamentul care a declanșat, căderea, acum un secol, în 1914.
E plictisitor de repetitiv dar nu contează. Robotica involuntară a omului în istorie are un succes de public fascinant, chiar dacă una și aceeași dramă e jucată la nesfîrșit. Încă o dată, o revoluție liberal-internațional-urbană și o revoluție autoritar-național-comună se provoacă reciproc și își plimbă între ele statutul de contrarevoluții salvatoare. Povestea e sau ar trebui să fie bine cunoscută. Nu pentru că ar putea scuti pe cineva de nefericire ci doar în folosul fără de rost al conștiinței.
Între 1914 și 1918, lumea civilizației euro-occidentale a distrus tot ce o ținuse în picioare vreme de 500 de ani. Războiul a ruinat material și mai ales mental o lume lăsată, apoi, pradă, rătăcirilor și erorii. Prima undă de șoc a pornit din Rusia și a exportat, de la Viena pînă la New York, insurgența bolșevică. După 1919, nici o țară și nici o societate n-au rămas neinfiltrate și neagitate de noua religie militară a leninismului, mai exact definit ca revoluție comunistă mondială. Virusul bolșevic a înaintat perfect printre ruinele Europei decimate și înfometate de anii războiului. Insurgența bolșevică, susținută de sindicalism, justiție socială, propagandă culturală și rebeliuni înarmate, a declanșat la fel de rapid repulsia vechii lumi, aliată într-o forță de reacție agrar-burgheză.
Germania, Austria, Ungaria, Italia, Franța, Spania au fost salvate în extremis de captura bolșevică pregătită în soviete și comitete ale soldaților și muncitorilor, îndoctrinate de intelectuali occidentali și finanțate de Moscova. Scoasă din foamete de efortul colosal al mașinăriei organizate de Herbert Hoover și asistată moral de optimismul anti-imperial al lui Woodrow Wilosn, noua lume a trecut repede la emancipare națională, constituții și programe liberale. Imperiile au pierdut tot, națiunile au fondat mituri salvatoare pentru comunități lingvistice și de sînge. Reparația a dat impresia succesului și a recompensei binemeritate după carnagiul primului război mondial.
În următorii doar 10 ani, renașterea decădea într-o febră prea aprinsă pentru oboseala organismului european. Liberalismul făcea toate erorile și nedreptățile posibile împotriva națiunilor pe care era sigur că le scosese la liman. Germania, Austria, Italia, Ungaria, Italia, Franța, Spania și Estul european adînc agrar își semnalau seismic nepotrivirea cu noua epocă de elan liberal. Contra-revoluția națională a luat forma unei enorme mișcări de împotrivire la urne și violență socială. În cazul cel mai tipic, Germania a adus la putere (1933) un regim autoritar care a evoluat rapid spre crima permanentă. Ciocnirea liberalismului și a cultului bolșevic era inevitabilă. Ea s-a jucat, după 1939, pe un script istoric înșelător.
Mai întîi, s-a dus lupta pentru titlul de gropar al liberalismului internațional și ea a pus în conflict letal naționalismul german și sectarismul universal bolșevic (niciodată cu adevărat rupt de naționalismul rus) Germania lui Hitler a presupus un conflict iminent cu Rusia lui Stalin. Amîndouă au cîștigat timp și spațiu timp de doi ani,cît s-au legat criminal într-un Pact de lichidare și reîmpărțire a Europei. Apoi, în 22 iunie 1941, Germania a lovit prima, mizînd pe surpriza unui adversar pregătit, în secret, să lovească mai întîi. Războiul ruso-german și marșul victorios al lui Hitler pînă la Dunkuerque promiteau o Europă germană și asta a forțat reacția militară a liberalismului. Catastrofa a fost adjudecată de o alianță contra-naturii. Liberalismul anglo-saxon și bolșevismul au purtat, pe durata războiului, masca interesului comun și au anihilat statul nazist german. Arena gazdă a apocalipsului a cuprins un spațiu situat între Leningrad și Don. Milioane de ruși,bieloruși, ucrainieni, germani, spanioli, slovaci, unguri, români și italieni s-au topit în cel mai mare măcel cunoscut de istorie. Zona a rămas a morții și revine periodic, ultima oară în martie 2022, pentru a se umple, iar, de cadavre.
În 1945, la sfîrșitul războiului, totul era clarificat și nimic rezolvat.Era limpede cine sînt cîștigătorii ceea ce făcea complet imposibilă existența Cîștigătorului. Europa fusese reîmpărțită, Estul sacrificat și Germania trimisă la reeducare dar lumea rămînea nealocată unei ideologii victorioase și unice. Din 4 milioane de prizonieri de război ruși, aproape jumătate au supraviețuit și au fost preluați pentru execuție sau deportare de Stalin. Aproape 3 milioane de etnici germani au fost împinși în cîmp, spre Germania. Un milion a pierit pe drum. Apoi, această ultima formă de reajustare prin măcel, coexistența liberalismului și a bolșevismului a continuat, pe baza complicității din 1939-1945. Dar asta numai pentru a adînci, în timp, contradicțiile și pentru a reedita condițiile care duseseră la ciocnirea inițială, din 1919.
Frontul ideologic sovietic a luat la îndoctrinare și în sclavie statele Estului. Spectrul american a dat o nouă economie și o nouă cultură Europei de Vest. Vreme de 45 de ani, pînă în 1991, lumea a găsit un soi de echilibru care a permis dezvoltarea frenetică a occidentului și a asigurat eșecul moral-economic al Estului. În Vest, comerțul, justiția și geniul tehnic occidental au explodat, creînd primele societăți fericite și, mai apoi, amnezice ale lumii. Slăbiciunea unor astfel de culturi avea să vină tocmai din puterea lor aparentă. La mai puțin de 20 de ani după război, contestația copiilor de veterani de război era coaptă. Filozofia eliberării personale, stimulată de infantilismul unei generații prea ferite, și morbul marxist începeau să pregătească ura de sine și demolarea tradiției.
În centrul de putere sovietic scleroza a prins cheag, a înaintat și, după un obicei istoric fix, a găsit cel mai bun mijloc de a-și desăvîrși opera în reformism: în intervenția normală, disperată, naivă și incontrolabilă a lui Gorbaciov. URSS s-a prăbușit spre groaza celor ce a au crezut că pot păstra vechiul echilibru european, cu URSS pe hartă dar fără structura de rezistență internă a URSS. În 1990, de la George H. W. Bush la Baker și Mitterand, establishmentul politic occidental credea că URSS va supraviețui și planificau o lume cu fostul imperiu bolșevic, domesticit, apretat și cooperant. Implozia nu a întîrziat, generată de slăbiciunea canceroasă a centrului sovietic și de relansarea naționalismelor locale, în frunte cu naționalismul rus, arborat militant de Boris Ieltsin. URSS a dispărut. În loc, au apărut și s-au instalat două generatoare de nechibzuință: grandoarea și resentimentul.
Liberalismul occidental a trecut de la principii la misionarism extatic. Cineva, un teoretician american insuficient educat în arta tragediei, a decretat, în scris, ”sfîrșitul istoriei”. Politica externă occidentală a fost capturată de o superstiție magnifică și derizorie: toată lumea, de la Moscova la Beijing, așteaptă să fie preluată de democrație, mai precis, de o listă etică radicală. Adevărat, în paralel, mega elitele tehno-comerciale occidentale au acaparat piețe, vidînd, din mers, ordinea economică elementară a Estului, dar șocul cel mare abia avea să vină.
În următorii 10 ani, democratizarea a fost recalificată și a devenit paravanul retoric al unui program agresiv și ipocrit de reeducare. Justiția, statul de drept și domnia legii au fost reînarmate pentru a opera politic. O nouă clasă oligarhică a profitat enorm, cu aprobarea tacită a ”democraților” occidentali și a dat un patriciat politic slab. Corupția noilor regimuri de stat a fost generată și consolidată de cei ce aveau să o folosească, apoi, pentru a controla politic societățile gazdă. O maree de auxiliari retorico-militanți a dat așa numita societate civilă care a pregătit terenul și asigură dominația agendei fixe a progresismului. Grandoarea trecea drept justiție istorică.
În aceeași măsură, resentimentul a încolțit și a început să își construiască propriul discurs. Mai ales în Rusia, unde șocul cumplit al anilor 1990-2000 a creeat anarhie, sărăcie și deznădejde, în cantități prea mari pînă și pentru Rusia. În 1999, procesul era împlinit. Apariția lui Putin,socotit, în occident, un stabilizator esențial după haosul anilor Yeltsin, a pus capăt derapajului și a lansat consolidarea în termeni revanșiști. Nimic nu a căzut mai bine acestei direcții psiho-mentale decît verva dogmatică și transa în care s-au complăcut regizorii politicii strategice occidentale. Cazul Kosovo a dovedit că frontierele pot fi modificate prin forță (în paralel, cu negația mîndră a oricărei încercări de modificare a frontierelor prin forță). Un imperialism ideologic nedeclarat a înaripat intervenții militare prost calculate politic în Irak, Afganistan, Siria și Libia. Adagiul care spune că democrațiile nu fac război între ele a fost adus la zi cu anexa ”dar se dau în vînt după războaie cu lumea non-liberală”
Alianța NATO și UE au trecut la racolări de nerefuzat pentru statele slabe și vulnerabile ale Europei de Est. În 2008, iluzia a atins punctul extrem și liderii Alianței NATO, au anunțat, la summit-ul de la București, că Ucraina și Georgia se pot pregăti de marea recepție în NATO. A fost punctul în care măștile au căzut. Putin a răspuns declanșînd invazii și războaie de recuperare strategică. Mai întîi, în Gerogia (2008), apoi, în Crimeea (2014) și, acum, în Ucraina. Perspectiva unei Ucraine care lipește NATO de frontiera vestică rusă și de spațiul de anihilare colectivă al anilor 1941-45, a declanșat o reacție militară rusă calculată dar oricînd dispusă la nevroză expansivă. Resentimentul rus a ieșit la luptă pe un un teren, cel puțin aparent, favorabil.El se sprijină din plin pe programul de modernizare militară lansat în 2000, pe un stat oligarhic strict controlat de Putin, pe fanatismul progresist care își continuă opera de destabilizare în occident și pe banii plătiți de același occident în contul ”eliberării de carbon”. Cultul ecologist s-a transformată în religie de stat, sub blestemele unei fetițe autiste din Suedia. Noua Jeanne D’Arc a înlocuit frînghia lui Lenin cu conductele Gazprom.
Așa am ajuns la dezastrul din 2022. Putin a invadat Ucraina și nu va pleca de acolo cu mîna goală. Realismul politic, defunct în marea diplomație după ascensiunea idealismului liberal, spune că Putin va lua cu el Donețk, Luhansk și Crimeea – zone îndeajuns de rusești pentru a fi revendicate și anexate de Rusia. Nu statul ucrainian ci teritoriile lui de adîncă ambiguitate istorică, nu guvernul de la Kiev ci încercările lui de a se visa în NATO. Doctrina Monroe are acum un discipol activ în Putin. Emisfera Vestică a fost declarată în 1823 o sferă de interes american. Putin vrea să izoleze fisura ucrainiană și să refacă marele burete protector de la granița rusă de vest. Problema e că nici Putin, nici Occidentul nu par pregătite pentru un compromis realist și o soluție cinic-rațională. Invitația la demență e pe masă și ambele părți se îmbie convingător. De aici, spirala sprintenă spre extincție. Putin amenință indirect cu arma nucleară iar Biden omite să îl calmeze cu aceeași amenințare. În 1962, cînd URSS a crezut că poate plasa arme nucleare în Cuba, Kennedy a răspuns cu spectrul anihilării reciproce. Consecința a fost o negociere rațională care a oprit instalarea nucleară sovietică în Cuba și proiectul nuclear american din Turcia. În 1973, pe cînd logica anihilării reciproce era , încă, cea mai sigură formă de readucere în simțiri, Kissinger a avertizat Rusia fără ezitare: dacă interveniți în Orientul Mjlociu, înseamnă că aveți chef de un război nuclear. Rezultatul a fost abstinența militară sovietică. Muțenia lui Biden pare splendidă dar poate juca sinistru în mintea lui Putin.
Idealismul occidental continuă să fermenteze, bazîndu-se pe magia năzuințelor nobile.Adevărat, speranța moare ultima dar se îmbolnăvește prima. Suferința ei duce la farsă și caricatură. Amîndouă cer lumii să piară de dragul fetișismului progresist care și-a mai dorit dezastruos lecții de modernism la Kabul și a comutat, acum, pe gay parade la Kiev. .
Resentimentul reacționar al lui Putin are, probabil, un pretext inteligibil în psihoza post-Versaiiles de la sfîrșitul războiului rece dar riscă, cu fiecare zi mai mult, să deraieze într-o răfuială finală. Delirul salvaționist îl ajută pe Putin să descopere în Putin un Mîntuitor al lumii căzute în păcat.
Ambele automate își fac treaba și, împreună, pot dicta un cataclism.
About Post Author
