Dragi Tovarăși!

Cu ultimul film al lui Andrey Konchalovsky, ne apropiem insuportabil de esența formulei comuniste de viață și de continuitatea ei implacabil-misterioasă.

Dragi Tovarăși! (2020) istorisește precis și simplu, povestea masacrului de la Novocerkask (1-2 iunie1962). Un val de scumpiri la alimentele de bază, însoțit de reduceri de salarii, a provocat revolta muncitorilor de pe platforma industrială a orașului. Revolta a dat peste cap activul local de partid, un grup select de activiști structural fideli propagandei oficiale și complet incapabili să accepte că proletariatul explodează, în loc să priceapă că toate măsurile Partidului sînt o binefacere indiscutabilă.  

Zdruncinați, activiștii locali cer ajutorul Centrului care trimite armata. Trupe speciale KGB infiltrează demonstrația. Lunetiștii iau poziții camuflate de tragere și deschid focul. Zeci de oameni sînt uciși. Urmează arestările și execuțiile pentru agitație anti-sovietică și trădare de Patrie. Toată populația orașului e obligată să semneze angajamente care impun tăcerea totală, sub amenințarea pedepsei cu moartea. 

În sfîrșit, masacrul însuși e masacrat. Partidul decide că la Novocerkask nu s-a întîmplat nimic. Victimele sînt înmormînate rapid în gropi nemarcate și viața își reia cursul normal, adică rolul de crainic altriumfurilor care dau superioritatea de netăgăduit a regimului comunist.

Lyuda, eroina filmului, activistă a organizației locale de Partid, e clătinată de baia de sînge în care crede, pentru un timp, că și-a pierdut fiica. Asaltată de șoc și dileme (Partidul ucide muncitori!) Lyuda se agață cu disperare de credință: comunismul e singurul adevăr fix al lumii! Pe vremea lui Stalin, așa ceva nu s-ar fi întîmplat! Stalin a dat comunismul desăvîrșit și singura cale e revenirea la această lume fără contradicții, în care viziunea comunistă a răpus sau eliminat orice accident, orice dubiu și urmă de neprevăzut. Legitățile și mecanica perfectă ale comunismului au fost înțelese și impuse numai de Stalin. Acolo e ultimul reazem, balsamul care simplifică și echilibrează ființa umană. Lyuda îl invocă repetînd incantații nostalgic-magice: unde e claritatea lumii lui Stalin? 

Filmul lui Konchalovsky e un document perfect construit și stilizat. Povestea curge rapid și clar ca un reportaj acut și minuțios. Scenele și caracterele sînr decupate perfect, cu o exactitate dureroasă. Filmat într-un alb-negru-bisturiu, Dragi Tovarăși! dă repede și uimitor de exact fresca istorică. 

Capodopera e de găsit, însă, în subtextul filozofic și moral. 

Nici victimele, nici călăii nu pot și nu concep că ar putea părăsi universul circular al comunismului. Un prizonierat existențial total a înghițit lumea și s-a substituit perfect realității. Konchalovsky a găsit cheia care deschide porțile marelui mister comunist. 

În centru, e realitatea nimicitoare a unui cult. Un cult profund și pervers care dă forță religioasă ”legităților științifice” și ”adevărului unic” ale comunismului. Nimic nu există în afara acestei doctrine care a fondat un paradis fix și accesibil. Seducția e, în același, timp totală și dezumanizantă. Cultul atrage cu un magnetism luciferic și promitedesăvărșirea terestră ”acum și aici”. Logica internă a acestei enorme făgăduințe e deplasarea continuă spre perfecțiune: încă un pas, încă o izbîndă și nici o ezitare. Tot ce pare imposibil sau se opune e o iluzie provocată de lipsa de dăruire sau o minciună ticluită de dușmanul imperialist. 

Nimic nu permite evadarea pentru că a evada înseamnă a ieși din realitate, din singura realitate posibilă și existentă. 

În acest punct, investigația moral-filozofică a lui Konchalovsky atinge un punct de inflexiune istorică uriaș dar prea puțin înțeles sau respins, sub acuzația de extremism.

E vorba de victoria morală și istorică a comunismului real, așa cum a fost el fondat și practicat de cei doi demiurgi succesivi ai lumii sovietice:Lenin și Stalin. Victoria de la capătul celui de-al doilea război mondial -cel mai mare conflict cunoscut în istorie, tranșat în infernul de pe frontul de Est – a făcut din Comunsim o valoare sacră și intangibilă. Perpetuarea ideii comuniste în orice condiții și sub orice formă a rămas reflexul automat al lumii occidentale. 

Asta răspunde interpelărilor care vor argumenta, pe bună dreptate, că ideea comunistă a fost, totuși, învinsă și că, în fond, spectrul ei a fost incinerat în Est, acum 30 de ani. Această aparență ascunde o insuficiență și o oarecare indolență etică. Evident, nimeni nu e dator să fie un anti-comunist neîmpăcat sau un slujbaș nepensionabil al cruciadei anti-bolșevice. Timpul a aruncat în ridicol aceste ocupații cîndva (la începutul anilor ’90) febrile. Însă problema e vie și mult mai profundă decît au presupus-o răstrunările lui 1989. 

Nimic nu a discreditat ideea comunistă în Occident. Asta pentru că, la capătul istoriei post-belice în care trăim, comunismul e, în principiu, inatacabil. Odată încununat de victorie în cel de-al doilea război mondial, comunismul a rămas lipit de mantaua binefacerii supreme. 

Așa cum știm, palmaresul apocaliptic al comunismului și nesfărșitele lui coloane de cadavre, nu au fost citate la judecata istoriei. În vreme ce nazismul a fost damnat pentru totdeauna, comunismul a rămas obiectul contestațiilor dar niciodată victima lor. Comunismul e, în continuare citabil și la dispoziție, e afișabil și a fost rechemat, tot mai frecvent, după 1960. 

Ce vedem azi, în renașterea mișcărilor fanatice de origine comunistă care preiau scena publică americană, nu e o surpriză. E o formă de continuitate. Prizonieratul uman descris de Konchalovsky e portabil și funcționează în orice societate. Fiindcă e abisal, irațional și non-național. Fiindcă e cultul perfect. Capcana care atrage și anihilează orice, oriunde și oricînd. 

Ne așteaptă o reîntîlnire pentru care nu sîntem pregătiți: reapariția ideii comuniste în camuflajul ei cel mai nou și sofisticat. România nu va mai avea vreodată, la cîrmă, un Partid comunist dar va încpăea tocmai bine între bandajele progresismului occidental – moștenitorul și continuatorul perfid al nostalgiei neîncetate după perfecțiunea lumilor închise. 

Dragi Tovarăși, vom fi, iar, împreună! Nu încă dar nu peste mult timp.

About Post Author