Elogiu mediocrității politice

Faptul că n-am pe cine vota nu mă face să fiu dezamăgit de România. Multe merg prost și prea mulți tâmpiți sunt prea vizibili de prea multă vreme, fără îndoială. Dar nu știu de unde ideea asta că e posibil ca toate să meargă bine și să nu avem de ce ne plânge și ăsta ar fi idealul nostru național: un fel de Paradis pe Pământ. În realitate când toate merg prea bine, prea mult timp, mai degrabă urmează prăpădul. Mă uit zilele astea la marile națiuni care erau Marea Britanie și SUA și spun cu mâna pe inimă că mă simt mai norocos să trăiesc în țara lui Dăncilă, Dragnea, Iohannis și Șică, decât în distopia progresistă occidentală, născută exact din prea mult bine.

După o vârstă începi să pricepi că răul și binele nu sunt separabile, că există o alternanță inevitabilă, ca între zi și noapte, căldură și frig și prea mult bine e întotdeauna urmat de suficient de mult rău. Dacă răul nu poate să-și ia drepturile în lumea de-afară, atunci apare în noi – asta se întâmplă acum în civilizația occidentală. Nici o națiune nu are clasa politică pe care o merită decât dacă pronia divină coboară asupra ei în momentele de mare încercare. În rest politicienii sunt peste tot oportuniști și corupți, mincinoși și ipocriți, și asta de când lumea. Cineva mi-a zis că textul meu de pe Facebook despre faptul că nu am ce vota e foarte descurajant și pesimist. Eu îl simt exact pe dos, e poate prima oară când scap de iluzia tinerească că o lume mai bună stă în voința noastră și dacă n-o avem suntem, cumva, de vină. Am fost și eu îmbătat de ideea (narcisică la origini) că prin efortul nostru personal în politică putem produce o politică mai bună. Că “societatea civilă” ar fi adormită și inertă și dacă s-ar trezi ar schimba cursul politicii. E o naivitate fără seamăn, din păcate exploatată azi de oportuniștii cinici ai politicii.

Faptul că n-am ce vota nu mă deprimă, sunt absolut convins că viitorul nu e în mâinile mele, că atunci când în joc sunt mase mari de oameni, altceva decât voința lor personală le conduce. Așa că epidemia asta de rău în doze mici cu bine în doze și mai mici care poate părea o băltire în mediocritate și lipsă de orizont și care descrie viața în România, nu mi se pare deloc deprimantă pentru că e, până la urmă, generatoarea unei vieți acceptabile. În realitate România nu mă împiedică cu nimic să fiu ce vreau să fiu și nici să spun ce cred. E chiar ironic că aici, astăzi, avem mai multă libertate decât cam peste tot în lume, exact pentru că politica e o sumă de mediocrități interesate de lucruri meschine și nu preocupată să ne construiască tuturor un viitor mai bun.Faptul că politicienii noștri habar n-au care e binele comun e de fapt o mare ușurare – istoria arată limpede că cele mai mari catastrofe naționale au loc exact când politicienii știu care e binele comun și vor să-l realizeze cu orice preț.

Am scris eu multe despre Iohannis dar în sinea mea îi văd limitările mai degrabă ca o binecuvântare. Nu mediocritatea politicienilor ne împiedică pe fiecare să fim mai buni în ce suntem și unii cu alții. Sigur, administrația defectă ne tracasează, șpăgăreala fără sfârșit ne revoltă dar, pe bune, ce treabă au astea cu ce vrem noi să facem în viață? Sunt o mulțime de oameni extraordinari în țara asta pe care mediocritatea politică nu i-a împiedicat deloc să-și împlinească vocația. Aș spune chiar că miracolul economic românesc (e un mic miracol ce s-a întâmplat în ultimii 15 ani) e dovada că neajunsurile balcanismului, mediocrității și corupției românești sunt, de fapt, minore.

Nu cumva, în spatele enervării ăsteia isterice pe “politic”, în spatele lamentările nesfârșite despre halul în care e țara asta (“nu ne mai facem bine odată” e cea mai iritantă frază pe care o citesc de ceva vreme) stă iluzia unui lider luminat care să ne conducă pe drumul cel bun și care să ne arate cum să construim o țară mai bună? (”o țară ca afară”, nu?) Și nu cumva, în spatele iluziei ăsteia stă convingerea că responsabilitatea pentru viața noastră nu ne aparține? Că vina eșecului nostru personal de moment nu e în noi ci în “ceilalți”? Și că atunci când votăm “ce trebuie” delegăm responsabilitatea pentru binele din viața noastră către politicieni? (De asta suntem și atât de dezamăgiți de ei, pentru că i-am investit, inconștient, cu misiunea să ne salveze)

Fiecare om are micul lui război personal de dus cu sine și doar în asta stă cheia împlinirii lui. Lumea, națiunea și politica sunt doar un fundal care dă un sens mai profund efortului personal, atâta vreme cât nu apare o clasă politică care crede prea tare că deține adevărul binelui comun și încearcă să te schimbe să te potrivești cu fundalul. Atunci fundalul te strivește, te devoră, te calcă în picioare. Așadar sunt mulțumit să trăiesc în România, în țara mediocrității politice fără sfârșit. Ar trebui să fiți și voi. Mergeți la vot sau stați acasă, lucrurile oricum vor merge pe drumul lor. Fiți în schimb recunoscători pentru mediocritatea liderilor noștri, asta vă dă oportunitatea de a deveni ce vreți să fiți fără să vă oblige ei să fiți ceva. Sigur, asta ne obligă și să realizăm că eșecurile noastre personale nu sunt ale lor ci ale noastre. E un preț mic pentru o libertate veritabilă.

2 Comments
  1. Unde este libertatea individuală în România atunci când nu te poți trata în cazul unui accident(i.e. colectiv)? Poți să te tratezi afară dacă ai bani. Și aceasta este o formă de libertate. Așadar, in România mediocritatea politicienilor este criminală pentru că nu asigură libertatea primordială: dreptul la viață. În vest mediocritatea politicienilor nu este covârșitor penală, pe când la noi este. Din aceste motive libertatea noastră este mult mai scumpă decât libertatea lor. ”Tu fă ce vrei, că noi îți furăm tot, inclusiv banii de medicamente”. Corupția noastră ucide. Oricum, felicitări pentru originalitate!

    Reply
    • Sigur că politicul administrează prost educația, sănătatea și cam tot ce e pe mâna lui, dat fiind că e incompetent prin definiție. Sigur că asta nu e bine și e greu tolerabil. Libertatea însă nu poate fi asimilată cu calitatea serviciilor administrate de stat. Calitatea proastă a serviciilor nu te împiedică să devii mai bun, să câștigi bătăliile tale interioare, să te exprimi public, să influențezi pe alții cu ce spui și gândești. Ce spun, până la urmă, e destul de greu de înghițit dar adevărat: nu există societate perfectă și orice are un preț. Un stat prea puternic înseamnă servicii bune dar și riscul inevitabil ca el să te forțeze să fii ce consideră el cetățean model, nu ce vrei tu să fii. Valul de nebunie din SUA o confirmă.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>