Războaiele, pe măsură ce durează mai mult, alterează pe nesimțite ceea ce în vremuri normale par a fi “standarde morale” inviolabile, înscrise în piatră. În războiul din Ucraina s-a trecut cam repede de la empatia și solidaritatea cu refugiații ucrainieni la discursul despre orcile rusești (adică ființe complet inumane), clipuri cu ucideri ale soldaților ruși ilustrate cu piese furioase de rock-metal sau trash și ideea că nici o escaladare nu e prea periculoasă. Oameni serioși și cumsecade în viața de zi cu zi au devenit susținători entuziaști ai exterminării inamicului prin dezmembrare și pulverizare și sunt gata să te extermine și pe tine dacă arăți vreo îndoială că acesta ar putea fi un scop nobil care servește civilizației europene.

Episodul cu pagerele explozive ale Hezbollah e însă cel mai ilustrativ. Personal nu am fost nici o secundă în tabăra care acuză pe evrei de genocid. Am prieteni în Israel și știu cât de complicată e problema palestiniană. Mi se pare că lumea nu a înțeles ce traumă imensă a fost 7 octombrie și că răspunsul nu putea veni decât cu o violență pe măsură. În lipsa acestei violențe statul evreu ar fi devenit o iluzie pentru locuitorii lui pentru că mitul pe care e fondat e cel al puterii și siguranței evreilor care-l locuiesc. A spulbera acest mit printr-o reacție slabă era o amenințare existențială majoră pentru Israel și nu putea fi acceptată; asta înțeleg. Cu siguranță au existat palestinieni victime colaterale și abuzuri izolate ale soldaților evrei (unele sunt în curs de judecată în Israel). Dar moralitatea acțiunii militare violente care a urmat lui 7 octombrie nu poate fi discutată: un stat evreu slab ar fi pus în pericol întreaga populație, nu numai comunitățile izolate de graniță; iar un stat incapabil să-și apere cetățenii e imoral în sine. Invazia Gaza, la fel cu bombardarea clădirilor care puteau ascunde membri Hamas, erau și sunt justificate de atrocitățile lui 7 octombrie iar victimele colaterale, inevitabile. (trebuie spus că ele sunt remarcabil de reduse în bombardamente, mai ales date fiind regulile israeliene de avertizare a civililor înaintea loviturilor)

Ce s-a întâmplat însă ieri e complet altceva: o lovitură “în orb”, pe teritoriul unui stat care nu e oficial în conflict cu Israel, care a ignorat complet victimele civile și pare să fi fost gândită expres pentru a răni și mutila membrii Hezbollah și nu pentru a-i elimina. În termeni operaționali, Mossadul a dat o lovitură excepțională. În termeni politici însă, sunt întrebări la care răspunsul e greu de dat:

1. La ce servește un atac care indisponibilizează doar temporar pe marea majoritate a celor atacați în timp ce rata de deces e sub 1%? Pentru că una era să scoți definitiv din circuit membrii Hezbollah și alta să-i bagi în spital de unde vor reveni relativ repede cu o dorință de răzbunare și sacrificiu proporțională cu gradul în care au fost afectați de atac; cu cât mai invalizi au rămas, cu atât mai dornici vor fi să se sacrifice pentru răzbunare.
2. Cum rămâne cu completa ignorare de către Israel a victimelor inocente (spre deosebire de oricare alte atentate de dinainte și imaginea Mossad în filme ca fiind foarte grijulie să evite victimele colaterale civile) ? E deja evident că pagerele respective la momentul exploziei au rănit și omorât civili inocenți care erau în preajma lor. Și e la fel de evident că era practic imposibil să te asiguri că nu vor exista victime colaterale civile la momentul detonării.

Ambele întrebări au răspunsuri foarte neplăcute: la 1) răspunsul e că s-a urmărit escaladarea și acutizare conflictului și nu terminarea lui.¹ La 2) concluzia e fără apel: durata și cruzimea conflictului au deteriorat ireversibil standardele morale ale politicienilor evrei (astfel de lovituri nu se dau fără aprobarea lor). Li se adaugă însă un soi de lăudăroșenie la limita infantilității a diverșilor reprezentanți israelieni, printre care purtătorului de cuvânt al armatei israeliene Jonathan Conricus:

How ironic is it that a primitive comms device distributed by Hezbollah to its key personnel in order to avoid eavesdropping by Israel has been used as a lethal weapon in the world’s most elaborate cyber attack. Brilliant.

Brilliant indeed. În primul rând că după toate datele de până acum acesta nu e în nici o măsură un “cyber-attack”. Apoi letalitatea acestei “arme”, la o rată de succes de sub 1%, e foarte discutabilă. Și, în ultimul rând, e destul de evident că așa zisa armă nu a ajuns numai la “membrii cheie ai Hezbollah”. Totul pare să fi fost planificat și derulat cu scopul unei lovituri psihologice și de imagine care să repare reputația cam șifonată după 7 octombrie a Mossadului. Strălucire tactică și imbecilitate strategică.

E important de spus că nu dreptul Israelului și al Mossad de a organiza astfel de acțiuni de sabotaj ale inamicilor e aici în discuție. Ci faptul că o acțiune de asemenea cruzime, bazată pe mutilări și nu pe eliminare, în totală ignorare a victimelor civile colaterale, ar fi fost justificată de o situație limită. Însă lucrurile nu sunt acolo, SUA s-au străduit din greu să nu aibă un nou front în regiune iar Iranul a renunțat la escaladare chiar dacă asasinatul din Teheran a fost o primă umilință. Cu alte cuvinte situația era sub control și nici într-un caz una care punea o amenințare gravă Israelului. Într-un fel Israelul și-a folosit glonțul de aur la un moment foarte prost și practic l-a irosit întorcând-ul împotriva lui. Scoaterea din funcțiune a Hezbollah e doar temporară iar implicațiile atacului vor fi dureroase pentru Israel, atâta timp cât nu sunt urmate de o ofensivă militară care să pună capăt definitiv influenței iraniene în Liban. (Apropos, atacul pare să fi fost foarte prost văzut și de libanezii care se opun Hezbollah)

În primul rând e de așteptat că atât Iranul cât și Hezbollah vor renunța la orice linie roșie - nu trebuie uitat că “represaliile” Iranului din Aprilie după un atac al unei clădiri diplomatice iraniene în Damasc (unul care a încălcat flagrant normele diplomatice) au fost foarte atent calibrate și Iranul nu a țintit obiective civile. Iar după recenta asasinare în Teheran a lui Ismail Haniyeh, Iranul a fost convins cu greu să nu escaladeze. E cert că atacul dispozitivelor de comunicare de zilele trecute a produs multe victime colaterale iar Iranul se va simți îndreptățit să răspundă la fel. E fără discuție că atât Hezbollah-ul cât și Iranul au fost umiliți în acest atac iar cine-și închipuie că nu vor dori să se răzbune umilind Israelul, nu trăiește în realitate.

În al doilea rând e fără discuție că orice tehnologie israeliană, hardware sau software, va fi văzută ca potențial periculoasă. Pentru companiile israeliene aceasta va fi o problemă extrem de serioasă chiar dacă nimeni nu discută acum despre ea.

Nu în ultimul rând, totala lipsă de considerație pentru victimele civile inocente a unui atac care nu avea nici o măsură de siguranță și control pentru a le evita, duce acțiunea israeliană periculos de aproape de ceea ce e de fapt un act terorist. Scopul lui a fost fără discuție de a semăna teroare (nu să slăbească decisiv inamicul) în timp ce victimele civile colaterale sunt un subiect fără importanță. Iar îndreptățirea morală a Israelului de a folosi violența pentru a se apăra e iremediabil afectată. Deja e destul de evident că situațiile de abuz flagrant al civililor în Gaza sunt numeroase. Genul ăsta de atac nu face decât să portretizez Israelul ca arogant, crud și cinic.

Acțiunea arată de fapt felul în care Israelul, una din ultimele democrații reale funcționale din lume, alunecă încet, în timp de război, într-o retorică bazată pe cruzime și triumfalism. La mii de kilometri distanță Ucraina e de mult într-un astfel de discurs care nu are nimic de-a face cu umanitatea sau cu valorile civilizației vestice. Acolo orice escaladare cu putință e bună pentru că salvează pe Zelenski și trupa lui de psihopați de răspunderea unui eșec total, din ce în ce mai evident. Lumea nu pare a pricepe că am mai văzut genul ăsta de retorică infernală în istorie. E cea care de la care au pornit războaiele mondiale.