Nu credeam să ajung s-o spun dar acest interviu cu Iliescu e formidabil. Omul nu numai că nu e senil, dar are o acuitate intelectuală greu de găsit azi în peisajul public. Te-ai aștepta să existe măcar un comentator politic în România capabil să identifice rațiunile fundamentale ale colapsului nostru politic. Nu există. E nevoie de Ion Iliescu să vină și să spună ceva de felul ăsta (îngroșările mele):

Cine vrea oameni inteligenți, deopotrivă emoțional și cognitiv, la butoanele democrațiilor? Nimeni din cei care au un interes ca puterea să fie numai a lor. Cel mai ușor manipulezi o societate când lipsește o pătură socială critică, până deunăzi constituită din elitele culturale. Proiectul național care a dus la fundamentarea statului român a fost unul al modernizării, creat de elitele culturale care au combătut totalitarismul și divizarea socială prin educație. Vedeți însă că retorica politică actuală vântură prin presă nevoia unui „proiect de țară”. Când vorbești de țară fără națiune, când vezi românii fără sfera lor publică și sentimentul de apartenență, când te concentrezi asupra statului fără societate, atunci derapajele democratice sunt uriașe, iar puterea aparține celor care se îndeletnicesc cu orice, mai puțin cu domeniul cultural. Numai un individ acultural poate pretinde că guvernează un stat fără a fi în dialog cu societatea.

Ca de fiecare dată, se caută un vinovat. Cine a făcut ca mediul politic să devină imun la cel cultural? O să vi se pară ciudat, dar într-un fel e culpa mediului cultural că nu a știut să gestioneze orgolii. A fost un moment în istoria democratică a României în care elita culturală a refuzat să facă managementul oportunismului, și s-a oprit la ce i-a stat bine, la managementul oportunităților. Intervalul acesta de luciditate a fost modest și a durat puțin peste anii ’90. Pentru că trecerea la democrație s-a consumat prin fracturi ideologice, elitele culturale au început să arbitreze aceste contraste și, în timp, s-a ajuns la demonizarea stângii – cu o cvasiexcludere a elitelor culturale cu viziuni de stânga din spațiul public – și la supralicitarea elitelor de dreapta. Deși stânga a fost singura care a produs o sferă culturală per se, ea a plătit cel mai mult pentru fracturile ideologice. Acela a fost momentul în care elita culturală a început să se disocieze de cea politică. Ce a urmat după a fost o perioadă în care elita culturală de stânga s-a abținut de la intervenții publice, devenind tot mai privată și discretă, iar elita culturală de dreapta s-a travestit în portavocea Împăraților cu șapcă. Deși ca Președinte am făcut eforturi de a aduce elita culturală în sfera guvernării politice și am apreciat-o ca un motor al contractului social, nimeni nu a lipit experților cu care am lucrat eticheta de „intelectuali ai lui Iliescu”. Eu nu am avut intelectualii mei. Și știți de ce? Pentru că nu mi s-a părut ceva mai abject, ca om politic, decât să vrei sau să îngădui ca elita să devină din slujitorul societății, sluga ta. Cel mai rău pentru un intelectual e să capituleze de la propria libertate. Asta s-a întâmplat cu elitele postdecembriste de dreapta. Au devenit intelectualii „cuiva”.

În primul rând, în “individ acultural” găsim poate cea mai bună descriere a lui Iohannis. Nu incult ci înafara culturii. În al doilea rând, există o conexiune curioasă între observațiile lui Iliescu și ceea ce spune TRU în eseul, la rândul lui formidabil, care încheie ultima lui carte (pe care o recomand pe căldură pentru că e un document istoric valoros). Punctul de contact e “Piața Universității”, un episod negru în istoria noastră colectivă și unul și mai negru în istoria personală a lui Iliescu. Din perspectiva lui TRU, abandonul elitelor s-a petrecut mult mai devreme și începe tocmai cu elitele stângii după 48. Însă și ce spune Iliescu e adevărat, în special felul în care elitele dreptei au transformat “managementul oportunităților în managementul oportunismului”. Îmi apare aici pregnant imaginea lui Liiceanu care publică cărți azi într-un ritm amețitor încât aproape are raftul lui de autor la Humanitas, propria editură. Omul acesta a cheltuit o energie enormă pentru a deplânge cam tot ce era de deplâns, începând cu demascarea publică a Monei Muscă, probabil ultimul politician cu stil și potențial al dreptei din anii 2000. Ce a rămas în urma angajamentului lui “politic” ca “intelectual al lui Băsescu”? Cea mai mare editură din România și o obsesie narcisică. Sigur, lucrurile sunt în parte salvate de Patapievici care, cu un cost personal imens, a acceptat rolul până la urmă politic de la ICR. Chiar despre Pleșu, la care granița între oportunism și angajare politică veritabilă e cam neclară, se poate spune că a plătit prețul angajării politice prin cele două ministeriate. Însă pe ansamblu Iliescu are dreptate, intelectualii “dreptei” s-au mărginit la a profita de statutul lor de proaspete elite culturale devenind “portavocea Împăratului cu șapcă”¹

Această referință la Băsescu și acreala vorbelor lui Iliescu merită înțeleasă pentru că nu e doar o răzbunare retorică. Am fost un băsist convins (și cred și azi că Băsescu e de departe cel mai redutabil politician post-decembrist) și am cunoscut îndeaproape evoluția “intelectualilor lui Băsescu”. Retrospectiv e fără dubiu că Băsescu i-a folosit cu o viclenie de geniu pentru a-și crea imaginea unui reformator de dreapta, un fel de Reagan românesc. Azi am mari dubii că Băsescu era realmente de dreapta, cred mai degrabă că el e agnostic politic dar a sesizat oportunitatea uriașă generată de lipsa încheierii socotelilor cu comunismul și mai ales cu excesele îngrozitoare ale regimului Iliescu în anii 90. Ce e important însă e felul în care a reușit foarte repede să strângă în jurul lui pe toți acești intelectuali uniți de un anticomunism clădit nu atât pe viziuni doctrinare cât pe frustrarea imensă (și justificată) față de Ion Iliescu² și fosta “nomenclatură” care a dominat economic și politic anii 90. Majoritatea acestor intelectuali (sau, mai bine, figuri publice, ceea ce numim azi “influencer”) fie au folosit poziția cât de bine doar pentru a o abandona fără jenă cât mai repede (precum Vladimir Tismăneanu), fie au rămas orbiți de propria vanitate fără să observe cum îi folosește Băsescu. Ce a fost însă șocant pentru mine la toți, a fost lipsa lor totală de simț critic și incapacitatea de a se opune lui Băsescu public când acesta a luat-o pe arătură de-a dreptul (episodul învingerii lui Udrea în alegerile PDL și intervenția “Adio PDL!” în direct, la televizor.) Imagine pozei de campanie a lui Udrea cu Baconschi ca niște porumbei albi mă urmărește și acum.

Iliescu a înțeles probabil imediat că strategia “intelectualilor lui Băsescu” urmărește doar să strângă capital politic de pe urma frustrării enorme lăsate în societate de reformele pe un sfert, amestecate cu mineriade ca nouă formă de luptă de clasă, făcute de cel care era până la urmă un fost Secretar de Partid. De aici resentimentul personal față de Băsescu. Critica lui e însă întemeiată deși are vina de a nu merge suficient de mult în adâncime, generând impresia că intelectualii pe care el i-a promovat, precum Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Adrian Păunescu și CV Tudor, ar fi servit interesul național.

Una peste alta, observațiile lui sunt suficient de profunde și justificate pentru a cere o discuție publică. Eu unul aș fi încântat să văd o discuție între TRU (probabil singurul intelectual lucid “al lui Băsescu”) și Ion Iliescu (probabil singurul politician lucid al stângii azi). Tema ar trebui să fie intelectualii și politica. Îl provoc pe Traian să-i scrie o scrisoare publică lui Iliescu în replică la interviul lui. Și sper din toată inima ca Iliescu să-i răspundă.