Te cheamă Vasile. Într-o dimineață, te trezești simțind din toți porii că trebuie să devii soția macaralei de peste drum. Din fericire, trăiești într-un regim progresist. Lumea civică și oficială va celebra și va fi incredibil de mîndră de tine. Numai o dictatură te poate declara nebun.

În dimineața în care ți-ai găsit noua dragoste metalică, dai peste încă o bucurie. În blocul tău s-a instalat o puzderie agitată care care vorbește limbi necunoscute. Pe stradă, tot așa. Migranți! Guvernul a renunțat la frontiere. Intră cine vrea. E bine dar nu e ideal. Cum e posibil ca guvernul pe care l-ai votat să fie atît de timid? Dacă frontierele sînt o rușine iar migrația un drept universal, de ce nu sînt aduși toți, organizat, cu aviaone și vapoare, după un grafic bine pus la punct? Guvernul tău e bine intenționat dar nu e în stare să ducă pînă la capăt propriile idei.

Dar vin alegerile și lucrurile se vor îndrepta. Un guvern nou, cu adevărat progresist, va face lucrurile așa cum trebuie. Alegerile? Mergi la sigur! Alegerile au loc după cea mai nouă și pură regulă democratică: cîștigă cine trebuie. Numărul de voturi e hotărîtor, după caz. Dacă progresiștii au cele mai multe voturi, atunci, logic, progresiștii fac guvernul. Dacă progresiștii nu au cele mai multe voturi, atunci, logic, progresiștii fac guvernul.

Alegerile nu se mai țin, ca în preistorie, pentru a da dreptul de guvernare celor pe care îi doresc alegătorii. Nu! Alegerile au loc pentru a apăra democrația. Alegerile spun cine nu trebuie să fie la guvernare, pentru că nu e progresist și e, deci, dușamn al democrației. Alegerile sînt o numărătoare, un recensămînt al virtuții. Ele spun cîți înapoiați și alte orătănii anti-democratice există în țară.

Odată încheiată numărătoarea, lucrurile se limpezesc. Progresiștii știu cîți adversari are democrația și trec la guvernare pentru a-i împuțina și amuți, spre binele democrației. Guvernul va fi format de Partidul Y al progresiștilor din simplul motiv că el nu e Partidul X al non-progresiștilor. Rezultă că guvernul e la putere pentru ce nu e și nu pentru ce e. După vechea teorie democratică, guvernul e , deci, neligitim, dar teoria nouă a mai subtilă și mai sigură. Alegerile au rostul de a garanta că rămînem doar noi între noi, democrații-euro-liberal-progresiști.

Fie că se numește America, Germania, Canada, Irlanda, Suedia sau România, țara ta e una și aceeași. Nuanțele sînt secundare. Important e că în această țară, politicienii, gînditorii, experții și militanții civici au grijă de sănătatea democrației și de eradicarea urii. Cine are alte păreri, cine spune sau scrie ceva diferit e liber să o facă. Cenzura nu există! Poti scrie absolut orice, dacă vrei să jungi la pușcărie sau să fi concediat.

E normal să te întrebi încîntat și pios: cine sînt oamenii extraordinari care ne conduc? Cine sînt autorii societății unice în care trăim, de la San Francisco la Chișinău? Ce minți extraordinare au croit paradisul terestru al macaralei pețite, al națiunii înlocuite de importuri fără frontiere, al cenzurii binefăcătoare și al alegerilor cu același cîștigător, indiferent de rezultat?

Nici un mister! Chipul monstruos al ticăloșiei e la vedere. Capodopera a fost ticluită de idoți avuți, beți de aroganță și nespus de siguri pe ideea fixă care spune că ei sînt Providența și că regimul lor e Paradisul. Minusculi mental, împărații acestei lumi sînt fanaticii unei iluzii terminale: iluzia după ei și gîndirea lor sînt încununarea evoluției umane. Perfecțiunea e supoziția lor existențială. Desăvîrșirea morală s-a întrupat în ei și i-a lăsat singuri cu lumea, pînă la supunperea definitvă a timpului și timpurilor.

Și totuși imaginea înșală. Oamenii de care vorbim sînt secundari, în ciuda funcției lor imperiale. Problema esențială e sistemul care tronează deasupra lor și le asigură roatația perpetuă. A vorbi de cutare eră Merkel sau Macron e o eroare naivă. Era e a sistemului.

Ca întotdeuna, lumea e răstrunată și preschimabtă de o minoritate elitară, convertită la un crez sumar. O febră transmisibilă decide dgomatic, de sus în jos, ce e nou, ce e adevărat, ce e progres și ce e admisibil. Restul trece în păcat și e interzis.

Cu alte cuvinte, revoluția avut loc. Trăim, deja, într-o lume luată în posesie. Replicile pe care le vedem și în care sperăm astăzi sînt o împotrivire post-factum. Locuim, deja, în vremuri post-revoluționare și tot ce poate urma e un război civil fără sorți de izbîndă pentru lumea deja substituită.

Regula confirmată a istoriei spune că războaiele civile urmează revoluțiilor doar spre a le confirma victotria - ca în Franța secolului XVIII, America secolului XIX, Rusia anilor 1920 și China anilor 1940. Mai vrem unul? Îl vom avea, în două variane posibile și cu același deznodămînt.

Dacă Trump cîștigă și dacă supraviețuiește zilei de 5 noiembrie, victoria va fi trecută prin shredder de forța aparatului militar-mediatic-administrativ-justițiar-intelctual-progresist. Dacă Trump pierde, susținătorii lui vor îngrășa capitolele în care noile manuale de istorie vor descrie ”tentativa de contra-revoluție fascistă, dejucată în 2025”.

Partida e pierdută la nivelul epocii pe care o trăim. America, dominată de un efort colosal de suprimare a cunoașterii și de falsificare a realității, e viitorul nul care ne așteaptă. Sigur, povestea nu se va opri aici. Istoria va pune capăt demenței progresiste dar asta în alte timpuri despre care nu putem spune mai mult decît că vor avea loc.

La noi? La noi e altfel, adică la fel, cu trăsături locale. Inexistenți cerebral, conducătorii noștri recenți sînt egali în absență, gol și lene. Incapabili de orice altceva decit de goana circulară la fundul oalei cu rahat-cash, liderii noștri sînt lideri de drum lung spre nicăieri. În afara slugărniciei mimetice care îi învață să ia culoarea stăpînului extern, acești oameni nu știu nimic, nu se pricep la nimic și reușesc întruna să demonstreze că sînt uman inapți. Frazele lor încep doar spre a mărturisi repede că vor muri asfixiate de lipsa de sens. Dacă asta demonstrează cu adevărat unitatea noastră culturală, atunci săntem pierduți. Limbile ciolacă, ciucană și iohanică sînt dialecte ale aceluiași grai inexistent.

Nu, liderii noștri nu sînt nici mai răi nici mai buni decît liderii lor, Sînt doar o variantă bîlbîită și slinoasă a prostiei occidentale regente.

În rest, joncțiunea aripilor Vest/Est ale fugii de sens și onestitate, e ireproșabilă. Sub ele, eșecul fostei democrații promise nouă acum 30 de ani se întinde dezgustător.

Iar noi, supușii lor? Indiferența e o datorie. Disprețul e bun simț.

Hai, la vot!