Așa zisul “scandal” al lingviștilor e o poveste șubredă.

Istodor se joacă cu orgoliile oamenilor așa cum cânta Zamfir la nai, de când îl cunosc eu, adică din anii 90. Am toată admirația pentru tehnica lui dar și pentru el (un om de o umilitate naturală, ceva rar); nu el e în discuție, dar faptul că problema e artificial construită ca să servească scopurilor unora mai puțini vizibili (cum ar fi editurile), ar trebui să nu fie uitat. Totul e marketing, nu? Toți trebuie să trăim, nu-i așa?

Astea fiind spuse, mie Alexe nu mi-e în mod particular simpatic. Aerul lui de veșnic fante care luptă cu vârsta prin nasturii descheiați la cămașă, la fel cum rockerii bătrâni cred că anulează timpul cu plete și ținte, mă îndepărtează. Însă mintea și talentul lui mă apropie. O dată că nu e nedumerire lingvistică pe care să n-o rezolve prompt și argumentat. Apoi “Eminescu la Creangă” un formidabil text dramatic pe care aș fi extaziat să-l văd jucat de actori buni. Proza lui nu-mi pare de același nivel dar e oricum peste Cărtărescu (care, între noi fie vorba, pare că nu și-a dat încă seama că între autobiografie și literatură e o mare diferență). Alexe a fost în Afghanistan și a făcut filme cu afgani reali și e pe cale să uite câte limbi vorbește. Ăștilalți ce căcat au făcut?

Alexe e ilustrarea dramei enciclopedismului în vremea specialistului. Orice idiot îngust, care a pitrocit un “domeniu” toată viața lui are pretenții mari de la viață dar mai ales de la comunitate. Orice om dotat intelectual (era să scriu idiot larg), ale cărui interese alunecă firesc pe diversele forme ale lumii reale, fără să țină cont de domeniu, se trezește în zilele noastre cu o enormă suspiciune de impostură. Pentru că am fost condiționați să credem în mitul “cel care știe puțin dar bine”. Dar cine și când a stabilit că nu putem ști și mult și bine? Până la urmă specializarea pare fi arma predilectă a mediocrilor.

Ideea e simplă: poți câștiga din discuția cu orice alt lingvist titrat mai mult decât din discuția la un șpriț cu Dan Alexe? Eu sunt sigur că nu. Pentru că știința se naște din viață și nu din cap, pentru că nu suntem toți Zeus să naștem Athene din capul nostru. Ăsta e un criteriu imbatabil: cât de multă viață a trăit fiecare? Ăștia care trăiesc doar în cap (a se vedea elitele europene) nu sunt prea demni de încredere. Iar asta ar trebui să lămurească și așa zisul scandal al lingviștilor. (Înainte de alegerile din SUA? Pe bune?)