Victoria lui Trump nu e numai victorie, înviere din morți, “greatest political comeback of all times”, ci și dovada finală că sistemul politic american e capabil să genereze anticorpi și să se redreseze de fiecare dată când e în pericol mortal. Probabil că nimic în istoria americană nu a fost (și încă e) mai periculos decât atacul elitelor oligarhice care-și spun “democrate”. Blocul militaro-ideologico-informațional care și-a propus o schimbare cu forța a Americii printr-un soi de re-educare intensivă a populației urbane și a tinerilor, folosind ca instrument amalgamul de utopii numit “progresism” sau “woke” și exportând cinic război și instabilitate în restul lumii, a avut absolut toată puterea: politică, birocratică, informațională, judiciară. Ei nu numai că au re-educat cu succes bună parte a populației urbane, cu precădere generațiile de după Reagan, dar controlul lor a fost total. Nu-mi propun să scriu încă o analiză despre “cum a fost posibil” ci să observ altceva, prin contrast cu construcția europeană care, nu-i așa, se visează pe sine în mințile birocraților ei șefi ca un soi de supra-stat federal comparabil cu SUA.

În timp ce America se scutură cu vigoare, trezindu-se dintr-un coșmar ideologic printr-un vot popular masiv, Europa se adâncește într-un dirijism planificat din ce în ce mai constrângător și sinucigaș. Azi, privind la SUA, e limpede de ce suntem aproape condamnați: puterea europeană e în mâinile unei elite care e numită, nu aleasă.

Sistemul european e teribil de complicat și putem bănui că această complexitate a fost intenționată, pentru că ea deghizează în democrație ceea ce nu e în nici un fel democratic. Ca să dăm un singur exemplu: Parlamentul European poate doar vota legi (directive) care sunt inițiate doar de Comisie (care e practic guvernul), cu alte cuvinte nu are drept de inițiativă legislativă în timp ce guvernul are monopolul ei. Votul din parlamentul european e la rândul lui o mascaradă pentru că alegerile europene nu au miză pentru electoratul european; din cauza asta partidele trimit în PE clientelă de mâna a doua, care votează cum i se spune. Iar de spus cum, le spun șefii mărilor grupuri parlamentare din PE. Acești șefi nu sunt alții decât aceiași cu cei care negociază și de obicei impun conducerea Comisiei Europene. Așa se face că o mână de oameni pe care nimeni nu-i cunoaște prea bine și nu i-a ales să conducă Europa, decid și cine conduce Comisia (adică ce legi vor fi propuse spre votare) dar și cum votează grupurile parlamentare respectivele legi în Parlamentul European.

Asta are o primă consecință dezastruoasă: dacă o lege (directivă) e catastrofală, nimeni din cei direct responsabili nu e sancționat electoral pentru ea. Trebuie menționat aici că atunci când construcția europeană a început, în jurul Comunității Oțelului și a Cărbunelui, nimeni nu a văzut-o ca un mecanism antidemocratic de control supra statal. Mai trebui menționat că tratatul în baza căruia UE există, nu a avut niciodată intenția explicită de a da Europa pe mâna unor birocrați controlați de o elită politică obscură nealeasă pentru asta. Ideea europeană a fost (și încă e) fezabilă și nobilă, asta cu condiția de observa un lucru pe care David Mitrany, unul din mării politologi europeni care au scris despre subiect¹, l-a observat încă din anii 60: spre deosebire de alte construcții federale, Europa nu are o cultură comună, în special pentru că are limbi și identități culturale profund diferite, iar asta împiedică o construcție politică federală. Grecii cu nemții au tot atâtea în comun câte au coreenii cu japonezii: o origine comună și o cultură antică comună, nimic mai mult.

Ceea ce însă ni se vinde azi ca ideal democratic e o minciună, iar asta se vede acum prin contrast cu alegerile americane de ieri. În SUA, sub amenințarea unei oligarhii birocratice, care exercită același control aproape total pe justiție, finanțe, armată, mass media, internet cum are și oligarhia birocratică europeană la noi, a fost posibilă apariția unui Trump în jurul căruia revolta împotriva sistemului să se canalizeze și să obțină puterea.

În Europa, apariția unui Trump care să canalizeze aceeași revoltă și pentru greci și pentru germani și pentru români e imposibilă. În ce limbă va vorbi? La ce valori comune va face apel? Sigur, avem valul așa zis “populist” din Italia, Franța, Austria, Germania etc. Dar uităm că deja guvernele și parlamentele naționale nu mai au decât o minimă putere, peste ‘70% din legislația țărilor europene e de fapt venită de la Bruxelles și e inițiată de unii pe care nimeni nu-i știe, votată tot de ei și apoi impusă cu forța sub șantaj financiar. (faimosul Plan Național de Redresare și Reziliență, gândit ca un ajutor după efectele economice crunte ale gestionării oligofrene a crizei COVID, a ajuns azi un levier eficient de suspendare a suveranității. În numele lui României i se cere să renunțe practic la microîntreprinderi, ceva ce n-ar trebui să fie niciodată problema Bruxelles-ului și cu siguranță nu ne ajută cu nimic)

Așadar un Trump nu e posibil, dar să presupunem că, prin miracol, el apare. Poate fi el votat să conducă Europa? Evident că nu. Cei care conduc Europa nu sunt votați! E semnificativ că Ursula a mai luat un mandat de împărăteasă în condițiile în care revolta electorală din Franța și Germania împotriva susținătorilor ei a fost fără echivoc.

Se vorbește mult despre Constituția americană și înțelepciunea Fondatorilor. Ar trebui înțeles că o construcție europeană viabilă nu e posibilă fără o Constituție Europeană care să fie unanim acceptată prin referendum în fiecare țară în parte și care să includă checks and ballances suficient de puternice pentru a lăsa decizia finală asupra cui conduce Europa în mâinile votului popular. Așa cum suntem acum, într-un sistem oligarhic care amintește mai degrabă de marile imperii medievale, ne îndreptăm rapid și sigur spre un dezastru și o implozie a UE. Fără nici un dubiu.