28 noiembrie

Urmăresc vag, cu un singur ochi, actualitatea politică. Nu din ascetism, ci, într-un fel, dimpotrivă. Nu fiindcă am fugit de lume, ci în ciuda faptului că nu am ieșit suficient din lume. Nu pentru că m-ar smeri gândul că sunt nevrednică să judec lumea, ci fiindcă spectacolul lumii mă cam plictisește, cu deosebire scena politică. Și totuși, agitația și istericalele politicii românești, începând chiar cu ultima perioadă a campaniei electorale, au ajuns până în cotlonul retragerii mele. Am fost și eu surprinsă de ascensiunea meteorică (sic!) a lui CG, al cărui nume mi-era vag familiar, tocmai fiindcă la răstimpuri se vorbește despre el. Îl clasasem însă în categoria “posibililor”, adică a celor, vorba lui Jankélévitch, plasați indecis între “déjà et pas encore”. Ca mulți alții, nu l-am putut lua în serios. Ce om cu, fie și un rudimentar, simț al umorului nu e complet descurajat de morga lui fără fisură? Nu l-am urmărit cu acribie, desigur, dar nu-mi amintesc să-l fi văzut zâmbind. I-a văzut cineva dinții omului ăstuia? Sau doar soția, în momentele de intimitate, în care, cu garda jos, râde? Pare atât de îmbibat de propriul rol, încât își cenzurează - sau e incapabil de - cea mai omenească dintre reacții: zâmbetul, râsul, veselia. Greu m-aș putea decide să dau votul unuia, vorba lui Joker, “so serious”.

2 decembrie

Deși nu am votat, m-am tot gândit la cel care pare să fi devenit preferatul publicului. E imprudent ce spun, dar ce mă crispează puțin e tocmai ce ar trebui să mă convingă: latura lui “teologică”. CG se poartă de parcă ar comunica telepatic cu Domnul, pe care-l invocă la tot pasul, cu noimă sau nu. M-am tot gândit: cum poate un “profesionist” al evlaviei - cum mi-aș dori să devin cândva - să nu găsească ușor suspectă dexteritatea teologică a “patriotului naționale”, ușurința (sau, înclin să spun, ușurătatea) cu care cheamă numele lui Dumnezeu în orice împrejurare. Deus ex ore, adică tot un fel de Deus ex machina, instrument bun la toate, soluție la orice dilemă. Yeshayahu Leibowitz a avertizat că ești idolatru tocmai atunci când, parafrazez, “Il faci pe Dumnezeu plug de arat”.

3 decembrie

În turul doi au intrat doi oameni evlavioși. Ar trebui să mă bucur și nu mă prea îndemn. CG nu lasă loc de îndoială: e canalul prin care Dumnezeu vorbește cu “neamul românesc”. Dar, din cotlonul meu, nici EL nu e departe de acest model. Și ea “salvează”, și ea citește cu limpezime inima românilor, și ea profesează un soi de intimitate cu istoria noastră pe care politicienii comuni nu o ilustrează. Finaliștii par ambii animați de același sistem de operare, dar, asemenea lui Grok, funcționează în registre diferite - EL cu ceva mai multă naturalețe și cu un strop adițional de umor decât CG. Sunt complet incapabilă să citesc comparativ programele lor politice, motiv pentru care nu am neapărat preferințe. Ea mi se pare needucată, el, în schimb, prost educat. Una nu a prea citit, altul a citit prostii. Poate această primă impresie e eronată, dar nu am vreme să-mi formez alta. Altceva mi se pare relevant în ungherul meu: că flerul națiunii române preacucernice, alimentat de mii de noi biserici, de zeci de facultăți de teologie, de orele de religie etc nu a putut detecta precaritatea “teologică” a niciunuia. Ea plimbă o cruce pectorală de-un cot în toate studiourile, pe toate afișele, în toate dezbaterile. El: o gravitate profetică egal de calpă. Ea ilustrează o evlavie fără morgă, el o morgă fără evlavie. Cum ne-am ales cu ăștia, Doamne?

6 decembrie

Ce me sâcâie cel mai mult în decizia CCR și în toată panica precedentă e prezumția că, dacă poporul, în inocența lui copilărească, greșește, adulții trebuie să intervină. N-am votat, dar am cumva sentimentul că cei care au făcut-o se simt acum bătuți la palmă, corectați cu rigla pentru, ce știu eu, unghii murdare sau ceară în urechi. Deplorabilii lui HC, sau știrbii lui GL au fost trimiși la colț. Să nu fie ținuți acolo sine die.

Mai e ceva: lupta noastră obsesivă cu Rusia o slăbește sau dimpotrivă?