14 decembrie

Am descoperit Grok. Nu-i dau multe de lucru, din prudența superstițioasă că le-ar și putea face. Și, desigur, din nesiguranța referitoare la ce ar fi cu adevărat în stare. Știam de existența lui (ei?) de o vreme, din motivul care mă îndeamnă să urmăresc cu atenție mai tot ce face Elon M: un scrupul religios. În sens propriu, îl urmăresc pe Elon cu religiozitate, fiindcă, la drept vorbind, îl investesc cu daruri profetice, cu o vocație pe care, sunt aproape sigură, el însuși o ignoră. Fiindcă nu pare să fie religios, văd în profetismul lui EM ceva foarte specific: capacitatea înnăscută de a înțelege mai bine decât, virtual, oricine noimele timpului în care trăim și de a le valorifica potențialul. Așa îmi explic, până la urmă, succesul în afaceri al lui Elon M: prin perspicacitatea de a înțelege cel dintâi și de a exprima în premieră tendințele, aspirațiile cele mai adânci ale actualității, fapt care îi permite să identifice afaceri al căror potențial rămâne necunoscut celor mai mulți. Profetismul lui Musk nu e propriu-zis religios inclusiv fiindcă nu pare moderat de vreo referință absolută. E drept, a fost cel dintâi care a avertizat împotriva potențialului destructiv al inteligenței artificiale și care a pledat, în van deocamdată, pentru reglementarea etică a noului instrument. În egală măsură, referința lui ultimă e umanitatea, nu Cineva care o precede și depășește, sursă absolută a adevărurilor ultime. Din chiar acest motiv, a devenit limpede pentru mine că idealul antropologic al lui EM e transumanist: un hibrid, în care natura e ameliorată prin implanturi neuronale complexe, cu acces imediat la întreaga literatură a umanității, în toate idiomurile semnificative, caduce sau în uz, un altoi eventual expatriat voluntar pe Marte. Sentimentul meu e că Musk se vede, mărturisit sau nu, ca demiurg al acestui Adam bionic și, din acest motiv, îmi apare drept cel mai plauzibil candidat la poziția de Antihrist (în sensul originar al termenului, de “înlocuitor al lui Hristos”).

15 decembrie

În țară entropia nu pare să scadă, ba dimpotrivă. Confuzia s-a generalizat: atât între cei care, după toate aparențele, dispun de instrumentele instituționale care au dus la anularea alegerilor, cât și în rândul celor care s-au văzut frustrați de proxima victorie. Cei dintâi realizează măcar două lucruri: că sunt datori publicului să credibilizeze, fie și a posteriori, decizia CCR - ceea ce nu pare deloc simplu (cum demonstrezi o operațiune destinată să rămână ocultă?); în al doilea rând, că blocarea procesului electoral nu simplifică negocierile pentru formarea unei majorități, adică a unui guvern, în lipsa căruia blocajul riscă să se prelungească sine die. Ceilalți, cei care-și puneau nădejdea în victoria lui CG se simt, pe de-o parte, privați de succes, fără explicații credibile; pe de alta, se văd lipsiți și de soluții cu privire la nemulțumirile lor mai adânci: sub ochii lor, cei împotriva cărora, prin CG, au votat se regrupează comme si de rien n’était, figurile detestate revin cu un aplomb obscen și oferind ipocrit toate soluțiile imaginabile, în afara de unica necesară - ieșirea lor definitivă din scenă. Eu personal văd în CG un simplu instrument orb al unei revolte adânci a acelora dintre români care și-au dorit mai multă politică după ultimii trei ani de planificare și inginerie socială. COVID a adus la putere nu doar o alianță contra naturii, dar și ideea că viața publică poate fi rearanjată discreționar, fără consultarea, fie și minimală, a cetățenilor. Opțiunea pentru CG a fost, cred, o tentativă a multor români de a da din nou valoarea politică votului propriu.

18 decembrie

Într-un fel, “repolitizarea” scenei publice românești e poate binele nesperat pe care criza actuală îl poate produce. După ce, la runda trecută, am fost în situația de a opta fie pentru lideri de partid decredibilizați de guvernare, fie șubreziți de propria mediocritate, iată că la proxima tură electorală vom putea alege măcar între doi olimpici, Funeriu și Dan, și unul și celălalt cu cariere atipice în politică, candidați liberi față de mecanismele promoționale ale partidelor. Ideal ar fi ca acest intermezzo, în care viitoarea majoritate se muncește să ia formă, să poată genera această dinamică salutară: emergența unor candidați anarhici, rebeli în raport cu “ordinea” strâmbă a partidelor și a celorlalte centre de putere, vizibile sau oculte, din România.

20 decembrie

Nu erau rușii, ci românii, nu Rusia Unită, ci PNL, nu Kremlinul, ci Palatul Cotroceni. Radio Erevan, o farsă colosală, ca finalul oricărei drame în România. Caragiale.

21 decembrie

(Re)citesc Filocalia, de data asta în engleză. Nu din vreun snobism lingvistic, nici neapărat din scrupul filologic, ci pentru că textele religioase tind în română să fie mai puțin limpezi decât s-ar impune. E la mijloc, desigur, imprecizia intrinsecă a limbii noastre, instrument de supraviețuire a unei națiuni care a contat mereu pe “ambiguitate strategică”, pe ipocrizia cumva ingenuă a discursului dublu și a dublului sens. Dar, dincolo de asta, mai e și impresia noastră că textele mistice trebuie să fie în mod necesar neclare, metaforice, cețoase. Nu sunt de acord și, tocmai din acest motiv, am textele duhovnicești care mă interesează și în una din limbile mature pe care le practic.