23 decembrie

Îmi plac lucrurile vechi. Nu neapărat cele scumpe, rarefiate de trecerea timpului, înnobilate de numărul limitat și de penuria naturală care însoțește și dă valoare vestigiilor. Îmi plac și lucrurile comune care au supraviețuit caducității, ieșirii din uz. Sunt mai multe motive. Obiectele cele mai recente de utilizare comună sunt mult mai standardizate decât cele, infinit mai variate, dintr-o generație tehnologică precedentă. Azi totul seamănă. Ca orice femeie, m-am suspectat că nu pot face diferența între diferitele modele de automobil dintr-un motiv pe care mi-l pot reproșa doar mie. Ei, nici vorbă: azi toate mașinile arată la fel, aliniate unor așteptări generalizate de gust, ergonomie și eficiență economică. Dar la fel sunt toate obiectele care ne înconjoară: diversitatea de marcă e, foarte adesea, pur iluzorie fiindcă nu ilustrează o egală diversitate de design. Al doilea motiv pentru care îmi plac lucrurile vechi e sentimentul că au supraviețuit pentru a spune o poveste, că sunt cumva încărcate de o narațiune deopotrivă explicită și indicibilă. De aici, îmi imaginez, preferința mea pentru limbajul bisericesc arhaizant. Și despre acesta ar fi de spus măcar două lucruri. Întâi de toate că, deși limbajul liturgic în română e relativ poetic și învechit, românii au decis să folosească în conversația lor cu Dumnezeu limba vernaculară. Spre deosebire de slavi sau greci, românii nu au simțit nevoia unei limbi sacre, nu au crezut că ceea ce-și spun între ei, în circumstanțe mundane, e nedemn să-I fie comunicat Domnului Însuși. În egală măsură, în ultimii treizeci de ani - după revenirea în țară a Părintelui Rafail Noica - a început să își facă loc în biserica noastră o preferință pentru revenirea la “limba vechilor cazanii”: la Biblia Sinodală din 1914, la manuscrisele patristice de la Neamț, la Psaltirea “în grai”, cum i se spune, la Liturghia “diortosită” etc. Sigur că e vorba, mai curând, de o dizidență benignă, în general tolerată, în BOR. Ea e alimentată, totuși, de nevoia genuină de a sustrage viața religioasă standardizării amintite mai la deal și care e faptul generalizat al vieții de azi. “În lume, dar nu din lume” e paradoxul evanghelic care alimentează și chestiunea, deloc simplă, a limbajului religios.

24 decembrie

Ajunul. Cel mai greu e să te rupi, fie și doar mental, de “spiritul Crăciunului”, adică de euforia calpă, ușor isterică, sub care ni se livrează Nașterea Domnului pe toate canalele imaginabile. Totul e contaminat de purpura contrafăcută a Moșului, cu falsa lui barbă profetică sau patriarhală, cu bunătatea lui puerilă și privată de așteptări, criterii, realism. “Să fim mai buni” ne afundă pe toți într-o condescendență promiscuă cu noi înșine, într-o îngăduință fără soluții cu propriile noastre cusururi. În circumstanțe ca astea se vădește utilitatea limbajului arhaizant al Bisericii, șocul necesar pe care, intrat în templu, se cuvine să-l trăiești. Nu “O, brad frumos”, nici măcar “Primenește, gazdă, casa”, ci “Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeului, răsărit-a lumii lumina cunoștinței…”. În circumstanțe ca astea se simte mai acut nevoia ca limbajul religios să fie ireductibil, de neimitat, sui generis. Am crezut mereu că Vatican 2, altfel spus conciliarismul conciliant, a fost o eroare - vădită între timp de rezultate - și că, dimpotrivă, biserica trebuie să-și cultive un soi de dandysm al inadecvării, o stranietate bine strunită, dar certă. Din chiar acest motiv sunt o “fanatică” a postului, în ciuda popularității lui limitate: fiindcă, pentru a rămâne “sarea pământului”, creștinii trebuie să fie altfel, nedomesticiți de “înțelepciunea lumii acesteia”.

26 decembrie

Nicăieri mai mult decât în politică nu se vădește superficialitatea românilor în privința limbajului (a Logos-ului, în fond). Politicienii noștri nu se stânjenesc să spună verzi și uscate inclusiv pentru că mizează pe puțina importanță pe care românii - oricum nu foarte paroliști (sic) - o acordă cuvântului rostit sau pus în pagină. (Nu e desigur o întâmplare că istoria noastră scrisă începe foarte târziu.) Pentru mulți dintre noi, discursul de campanie e gol, hot air, bătaie rituală din buze, nu promisiune solemnă, reper ineluctabil al unui bilanț ulterior. E o viziune cu totul neevanghelică, câtă vreme întruparea Logos-ului divin vine să înnobileze și să redea greutatea inițială cuvântului omenesc. Același cuvânt, care, în continuarea creației dumnezeiești prin Cuvânt, a dat nume propriu întregii firi, mai puțin omului însuși, singurul care și-a primit numele de la Dumnezeu însuși. Dar nici măcar nu e nevoie de referințe biblice sau savante pentru a lua (mai) în serios cuvântul. Experiența cea mai trivială ne demonstrează forța celor rostite: ia spune niște măscări într-o adunare de oameni cumsecade și îi vei face pe toți să simtă că ceva impur ( o miasmă, τὸ μίασμα), plutește indelebil în aer. Așa e și în politică, deși, fiind la altă scară, fenomenul ne scapă observației imediate: orice cuvânt rostit în campanie schimbă întreaga scenă politică și afectează datele contractului social implicit.