Am auzit surprinzător de multă lume dezamăgită de “Anul Nou care n-a fost”, așa că l-am văzut cu așteptări minime. A fost o surpriză: am râs de multe ori și de multe ori mi s-a pus un nod în gât. La final mi-a venit să plâng, deși știam bine că nu așa au stat lucrurile. Singura mea obiecție e legată de personajul fals al actriței “dizidente”, aici pot fi de acord cu critica. În rest cred că majoritatea celor dezamăgiți uită că un film nu e un documentar, că rostul lui nu e de a capta adevărul istoric (nici documentarul n-o face dar măcar pretinde asta) ci de a vinde o poveste căreia privitorul i se poate abandona pentru că se poate identifica cu ea; așa că orice critici de “ne-conformitate istorică” aduc mai degrabă aminte de acel cititor al lui Eco care i-a reproșat că în Paris nu există o stradă cu numele folosit în una din cărțile lui. Orice ficțiune suspendă realitatea (apropos de Eco), nu numai filmul modern. Obsesia noastră pentru “adevăr” în chestiunea Revoluției ne face incapabili, poate, să suspendăm realitatea când vedem filme despre Revoluție, așa cum e natural atunci când suntem imersați în orice ficțiune.

Problema actriței “dizidente” care refuză să recite ode nu e lipsa de realism istoric ci lipsa de credibilitate ficțională: nu există personaj fără umbre în orice ficțiune care se vrea convingătoare. Ea nu are nici un defect, nici o slăbiciune, nici un compromis la activ, și, din perspectiva asta, arată exact ca un super-erou, sau mai bine spus, o super-victimă, pentru că răbufnirea ei finală de curaj e oricum prea târzie, a ajuns la finish dar cursa s-a terminat înainte. Dacă ar fi o ficțiune cu super-eroi și super-victime, ar funcționa. Însă aici e un film despre slăbiciunea și limitele umanității în comunism; orice super-erou e profund disonant.

E cu atât mai greu de înțeles acest personaj cu cât toate celelalte, începând cu securistul și cu mama lui (scena sinuciderii ratate e antologică)și terminând cu studenții care vor să treacă Dunărea sau muncitorul model care se descoperă erou, au o dimensiune umană prostească și ridicolă, ceva esențial pentru a putea să abandonezi realitatea și să te lași sedus de poveste. Însă de fiecare dată când actrița-model intră în scenă, toate alarmele pornesc și îți cer să devii critic și realist; ea e singurul motiv pentru care filmul ăsta, de altfel foarte bine construit, scris și jucat (din perspectiva mea de simplu privitor), nu poate fi un film excepțional.

Unii cred că personajele sunt caricaturale, că oamenii erau mai buni; că scena (intenției) bătăii cu cureaua și a urletelor care au urmat e exagerată; că oamenii erau mai lași, că, în general, lucrurile stăteau altfel. Posibil. Experiența mea cu amintirile altora și ale mele îmi spune altceva: nu mai există nicăieri un adevăr “obiectiv” despre Revoluție, ceea ce facem acum sunt doar proiecții pe amintiri vagi, a căror esență e de natură emoțională. Probabil că generația noastră, a celor care aveau în jur de 20 ani în 89, nu reușește să priceapă ce înseamnă 35 de ani și cât de mult transformă timpul în ficțiune propriile amintiri; într-un fel, trăim fiecare în propriul film despre 1989, momentul fundamental al vieților noastre.

“Anul Nou care n-a fost” are un mare merit, dincolo de ratarea fundamentală cu personajul (probabil) principal: aduce la viață tensiunea profund irațională între stabilitate și teroare, cea care a fost esența comunismului; felul în care viața curgea în tipare previzibile, imposibil de alterat, în timp ce catastrofa pândea după orice colț, după orice replică sau privire. Doar pentru asta, e cel mai bun film românesc de după 89. Și, desigur, pentru scena cu ciorba, înclin să cred că din nici un film românesc care se respectă nu va mai putea lipsi scena ciorbei.