29 decembrie

După mine, conservatorismul presupune o anumită relație cu timpul, nu doar cu tradiția. Sigur, o înclinație conservatoare dă o preferință indiscutabilă soluțiilor probate prin timp, plecând de la premiza că doar lucrurile testate cu succes au supraviețuit eroziunii naturale a vremii. Civilizația, în fond, se compune din miliarde de gesturi, unele elaborate, altele simple, pe care decidem să nu le improvizăm spontan, ci să le repetăm așa cum le-am învățat (sau cum “le-am pomenit”). Suntem mai supuși, prin urmare, tradiției decât e evident la prima vedere, decât suntem gata s-o admitem sau, adesea, decât o înțeleg tradiționaliștii înșiși. În termenii lui Gadamer, e “efectul istoricității”, adică al grosimii de temporalitate de care doar lucrurile cu totul noi sunt lipsite. Chiar dacă, oameni recenți cu toții, ne iluzionăm că ne putem inventa perpetuu on the go, nu putem supraviețui fără întregul ecosistem de gesturi, adesea reproduse mecanic, pe care tradiția ni le livrează anonim și smerit. Dar, cum sugeram mai devreme, conservatorismul e și altceva în relație cu temporalitatea: e vorba de acceptarea unei anumite lentori, de conștientizarea că schimbarea nu trebuie acceptată spontan, ca un fapt de destin, și că uneori evoluțiile trebuie întârziate deliberat prin operaționalizarea principiului prudenței. În politica de azi, acest tip de atitudine îi face pe conservatori de nesuferit și, aproape universal, de nevotat. De pildă în România: în vremea Covid, a războiului împotriva Ucrainei, a tulburărilor politice recente, vocile conservatoare și-au consolidat capitalul de antipatie publică. În timpul pandemiei - sau ce-o fi fost - conservatorii au pledat, cuminte, pentru negrabă, pentru luarea deciziilor de interes public cu un pic de răgaz reflexiv, pentru prioritizarea măsurilor și prezervarea drepturilor fundamentale, pentru testarea adecvată a soluțiilor medicale etc. Au fost tratați în toată lumea drept obtuzi, egoiști, criminali, conspiraționiști. Nici măcar confirmarea tardivă a pozițiilor lor nu le restaurează reputația. În ce privește războiul contra Ucrainei, voci conservatoare au afirmat că integrarea vecinilor în NATO e un casus belli pentru Rusia și că, în numele principiului prudenței, ar trebuit să admitem evidența că nu există un drept intrinsec de acces la nicio alianță, politică sau militară. Fără să mă pricep și fără să mă fi exprimat public, am crezut mereu că biata, eroica Ucraină se va trezi și ciuntită teritorial, și în afara Alianței. În fine, în vremea din urmă, puținii conservatori de la noi nu s-au repezit să vadă într-un candidat anume “mâna lungă a Moscovei”, iar faptul de a fi avut dreptate îi face încă mai impopulari.

30 decembrie

Sunt ortodoxă din naștere și, multă vreme, am văzut în asta un soi de privilegiu aleatoriu: Domnul, în căile Lui neștiute, a făcut să mă nasc în confesiunea adevărată. Am înțeles cu timpul că nu e vorba de niciun privilegiu, ci de o răspundere, pe mai multe niveluri. E vorba, mai întâi, de răspunderea pentru un patrimoniu duhovnicesc și cultural. Ortodoxia ni se dă într-o formă (aproape) perfectă: ce era de scris s-a scris, ce era de spus s-a spus, ce era de făcut s-a făcut. Am înțeles destul de repede că tradiționalismul ortodoxiei nu izvorăște doar din smerenie, ci și din conștiința unor izbânzi teologice, spirituale și chiar practice petrecute cu secole în urmă. În egală măsură, aceste reușite - isihasmul, organizarea vieții monahale, cântarea psaltică (sau chiar polifonia rusă), arhitectura bizantină, iconografia - nu supraviețuiesc de la sine, ci trebuie perpetuate în noimele lor, adică înțelese și date mai departe. Am mai înțeles și diferența dintre Zosima și Ferapont: pătrunderea deplină a predaniei ortodoxe te și eliberează de (măcar unele din) formele ei istorice. În Ortodoxie, tradiția te limitează în perioada uceniciei - ca pe karate kid, dacă vrem, pus să repete la nesfârșit aceeași rutină -, dar te eliberează la vârsta maturității spirituale. Astfel, Cuviosul Sofronie și-a îngăduit să rezume programul monastic al slujbelor la doar două: Liturghia și rostirea în comun, pe mai multe limbi, a rugăciunii isihaste. Nu prea avea încotro, în Anglia mijlocului secolului trecut. În egală măsură, a înțeles că avea libertatea de a rezuma la “doar” atât întregul patrimoniu de slujbe al Bisericii. În al doilea rând, nașterea în Ortodoxie vine și cu răspunderea de a deveni ortodox, fie și asimptotic. Faptul de a fi din naștere ortodox nu vine, prin urmare, cu siguranța de a te fi născut unde trebuie, ci cu răspunderea de a deveni ceea ce, prin naștere, ai fost chemat să devii. Tare mi-e teamă că în urechile noastre, ale ortodocșilor, mai mult decât în ale altora, vor răsuna cuvintele Domnului: “De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor.”

1 ianuarie

Anul Nou nu-mi spune nimic, așa că nici nu-l menționez. Nici nu aș avea ce, fiindcă nu-l sărbătoresc. Sigur, ar fi slujba de Sfântul Vasile, dar, în condiția mea, asta nu se prea pune. Un gând persistent, totuși: Sfântul Vasile a murit la 49 de ani, în vreme ce de pe urma anilor mei, deja mai mulți, nu se va alege nimic.