5 ianuarie

Credința e, desigur, un dar, însă nu neapărat așa cum s-ar putea crede. Nu e, așadar, un cadou, o bucurie eventual neașteptată și categoric memorabilă. Când intervine, credința frânge brutal viața ta în două, între un “înainte” și un “după”. E, dacă vrem, ca meteoritul din sculptura lui Cattelan care-l zdrobește pe Ioan Paul al II-lea. Am simțit-o în viața mea, în care credința a intrat fără să o fi căutat anume, ca o catastrofă incidentă. Poți, oare, să te decizi să devii credincios? Enormitatea chestiunii mă obligă să spun că nu. Nu te poți hotărî, pe nepusă masă și cu de la tine inițiativă, să-ți dezarticulezi complet propria viață și să o recompui potrivit unei alte logici ordonatoare. A fi credincios nu e a simți în suflețel un soi de licăr, o umoare, o bucurie cuminte, vagă și fără obiect care să te cuprindă prompt și superficial, asemenea cordialității instalate între străini după câteva pahare de vin. Această “credință” produce câte-un “Doamne, ajută” ici, un “Crăciun fericit” colo, o bunăvoință generică și trecătoare, ca un costum scos din dulap o dată pe an și plimbat într-o dâră de naftalină. Credința autentică îți întoarce viața pe dos, fiindcă te obligă să trăiești ca și cum fiecare clipă a existenței tale ar avea - fiindcă și are! - o pondere veșnică. A fi credincios nu echivalează cu a admite că dincolo de orizontul imediat perceptibil există Ceva care scapă observației directe, legilor elementare, cursului neabătut al întâmplării. Credința nu e speranța cuminte că ceea ce pare pură entropie și haos ireductibil poate dobândi, cândva, o nesperată coerență prin raportarea la un Sens. Luată cu adevărat în serios, credința nu e raportarea sistematică la un Ceva, ci conviețuirea cu Cineva, nu e apelul la un instrument magic al punerii în ordine, ci privirea neabătută, adesea dureroasă, la un Chip.

6 ianuarie

Dincolo de credința lui “Doamne-Doamne”, simplu narcotic împotriva dramei ineluctabile a vieții, disting două niveluri ale credinței genuine. Primul, elementar aș zice, e rezultatul gândirii duse până la capăt. Reflexul minții noastre e de a asocia haosul, dezordinea, cu o sincopă, sau cu un colaps al prezenței personale. Lucrurile o iau la vale când scapă de sub controlul cuiva, când cineva se sustrage răspunderii de a menține ordinea. Pe cale de consecință, constatarea că există legi universale, că entropia e doar aparentă și că, în fond, nimic nu scapă unor principii ordonatoare, că firea e armonică și că fiecare dintre elementele ei constitutive e deplin sincronizat cu toate celelalte, ei bine, toate acestea trimit spontan biata noastră minte către o Minte creatoare și atotputernică. În ce mă privește, am fost mereu fascinată de - cum să-i spun? - absența restului în natura observabilă. Să mă explic. Restul generic e prisosul inutil, ceea ce rămâne în urma nevoii satisfăcute, la capătul încheierii unui proces, la finalul aplicării unei legi. Restul e evidența ireductibilă la nimic, ceea ce s-ar încăpățâna să rămână, dar un asemenea rest nu pare să existe. Ceea ce moare întreține o altă viață, o gâză hidoasă și, în aparență, perfect inutilă polenizează o plantă egal de obscură, boscheții aspri și fără rod consolidează colina și așa mai departe. Totul, fără excepție, pare locuit de λόγος, adică de o noimă proprie asociată în același timp tuturor noimelor care compun întregul observabil. A găsit cineva, vreodată, vreun rest? Ceva nelocuit de vreun zeu, fie și infinitezimal, smerit, imponderabil? “Dacă se crăpa o piatră, repede era adus/şi pus acolo un zeu.” (NS)

7 ianuarie

Un alt exemplu al acestui prim tip, elementar - să-i spunem, de credință e, pentru mine, evidența complexității ireductibile. Oricât de mult ai descompune analitic ceva, ceea ce găsești la capătul operațiunii nu o simplitatea eventual sperată, ci o încă mai mare complexitate. Ceea ce a părut pentru o vreme temeiul prim, indivizibil - ἄτομος -, al realității ascunde de fapt nu doar alte particule (pentru moment “elementare” și ele), ci o nouă logică a fizicii, adică a firii create. Această spirală, înșurubată nesfârșit în măruntaiele realității, trimite și ea la nehotărnicia cunoașterii și, într-un final, din nou, la existența unei Minți creatoare infinite. La acest tip de credință trimite Apostolul Pavel când, scriind evreilor din Roma, îi pomenește pe: “păgânii care nu au lege (dar) din fire (φύσει - “din natură”) fac ale legii”. O credință la care ajungi căscând bine ochii, ducând gândul până la capăt. Credința revelată e însă altceva, de o cu totul - aspră, brutală - natură. La această credință nu te duce mintea, ci cu ea mintea ta se luptă necontenit. Iacov și Îngerul.

9 ianuarie

Citesc despre sinuciderea a doi tineri. Mă bufnește înfundat plânsul, de mai multe ori azi, la gândul suferinței mute, neînțelese care-i va fi împins spre moarte. La gândul că o asemenea suferință mă mișcă prea târziu, deși știu că nimic nu e prea târziu la Domnul și că El nu va disprețui rugăciunea mea plină de deznădăjduită speranță. O postare pe o rețea a unuia dintre ei: “Nu vedeau că am probleme, vedeau doar că mă droghez.” Câte așteptări înșelate - de noi toți! - în cuvintele acestui copil! Cu această suferință și cu acest reproș s-a dus la Domnul, iar Domnul nu-și va întoarce fața de la acest tânăr rănit. “Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră?…Cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri…”