20 ianuarie

Nimic nu seamănă mai mult cu resemnarea decât încrederea oarbă în Providență. Nimic nu e totuși mai diferit.

21 ianuarie

Scolasticismul în teologie e, îmi vine să spun, un simptom al secularizării. E încercarea, sau doar tentația, de a înghesui noutatea Evangheliei în cadrele prefabricate ale rațiunii, conceptelor, culturii. Am în minte ceva foarte specific: pretenția că Biserica ar avea doar 7 taine: Botezul, Mirungerea, Pocăința, Euharistia etc. E în rotunjimea acestui “șapte” ceva care nu mă convinge. Adițional, în lacunele listei celor șapte μυστήρια văd încă o dovadă a secularizării și raționalismului. Câteva exemple. Tunderea în monahism nu poate fi mai prejos decât taina Cununiei. Fie și din motivul că, esențialmente, e vorba despre același lucru: de renunțarea smerită la sine din dragoste pentru Cineva mai important. Sau Biserica, înțeleasă drept încercarea, mereu imperfectă, mereu reluată, de refacere în dragoste a unității Omului, unul în multe chipuri, interlocutor în veșnicie al Treimii Una în Trei Persoane. În mintea mea, iscoditoare și imperfectă, taine sunt toate realitățile vieții bisericești reductibile la dragoste. Botezul, spre pildă: e încrederea că însoțirea iubitoare a Domnului în moartea Lui ne face părtași învierii Sale. Mirungerea e confirmarea promisiunii drăgăstoase a Mântuitorului că, prin bunăvoința Tatălui, vom primi “un alt Mângâietor”. Pocăința e dublu asociată dragostei: e mai întâi golirea de sine în fața unui Dumnezeu iubit care s-a golit și El de Sine, “chip de rob luând”; dar e și mărturisire a iubirii încrezătoare care ne leagă de duhovnic și împlinire a cuvântului “că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor”. Sau cuvântul evanghelic - “Cerul și pâmântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” - din care ne împărtășim ca din pâine și care ne sfințește și curățește. Sau paternitatea și maternitatea - deopotrivă duhovnicească și trupească. (Apropo: m-a mirat mereu, deși miză nu am avut nicicând, că maternitatea duhovnicească a ieșit progresiv din scenă și s-a retras, cel mult, în mănăstirile de maici.) Când o întâlnește în pustia Iordanului pe Maria Egipteanca, Cuviosul Zosima îi primește spovedania, dar i se și spovedește la rândul său, smerindu-se așa cum o face. Iar nașterea și creșterea de prunci trupești, în Biserică, e desigur o taină, fiindcă e răstignire de fiecare clipă, din dragoste pentru “aceștia, prea mici”.

Nici nu văd ce beneficiu grozav am dobândit din reducerea tainelor bisericești la șapte. Ba dimpotrivă, impresia mea e că am lăsat să decadă în trivial, adică în secular, experiențe capitale din viața creștinească, știrbind astfel și tainele “oficiale” de un întreg “ecosistem” de sprijin. Să mă explic printr-un exemplu: dacă cuvântul evanghelic nu e o taină, prima partea a Liturghiei e doar propedeutică și, cumva, pre- sau parareligioasă. O simplă pregătire a liturghiei euharistice, singura care, în fond, ar conta. Mi-e greu să admit asta.

22 ianuarie

Am crezut mereu că una din noutățile indiscutabile ale creștinismului e inventarea vieții interioare. Sigur, nu din piatră seacă, nu fără precedente. O observă și Foucault, atunci când evocă apariția, în Antichitatea târzie, a “grijii de sine”, adică a privirii întoarse către înăuntru, a distilării experienței, trăirilor, senzațiilor în dinamica echilibrelor sufletești sau mentale. Rafinamentul și sofisticarea morală a ultimilor păgâni - Seneca, saepe noster, Marcus Aurelius - pregătesc terenul pentru uluitoarele analize sufletești - trivializez, desigur - ale lui Evagrie, Marcu Ascetul, Diadoh, Augustin. Spunea cineva - Brown? - că Mărturisirile lui Augustin sunt un “roman sufletesc”.

23 ianuarie

Omul roman era esențialmente un civis, un cetățean, chip care-și dobândea substanța și noima din relația cu Cetatea și cu ceilalți cives. De aici tragedia ultimă a exilului, adică a rupturii de comunitatea de sens a Romei. Creștinul sparge acest tipar revendicându-și, fără să abandoneze complet Cetatea, și un univers interior propriu, plecând de la paradoxul evanghelic de a fi deopotrivă în lume și din afara ei. Inclusiv în acest sens, Întruparea e descoperirea deplină a omului, care abia în creștinism apare întreg: și cetățean și actor al propriei aventuri sufletești.

24 ianuarie

“De ce postim”, mi-am întrebat odată Părintele. “De proști”, s-a grăbit să răspundă, privind în pământ, ca mereu când spune ceva important, de dincolo de el, dar poate mai greu de primit. Am înțeles fulgerător. Desigur: de proști! Adică, din simplitatea (простота) copilărească de a face încrezător ce-a făcut Domnul Însuși și de a primi fără cârtire predania Bisericii. Din smerenia de a ne considera mai neștiutori decât cei care ne-au precedat și care ne-au vorbit despre binele postului. Observ în treacăt legătura în rusă dintre adverbul просто (simplu), adjectivul простой (necomplicat), substantivul простота (simplitate) și - de unde până unde? - verbul простить (a ierta).

A ierta e, presupun, restaurarea simplității dintâi.