26 ianuarie

Memoria trebuie să fie perfectă. Evidența pare negreșit contrarie: uităm mereu, spontan sau oportun, întreținând deliberat sau instinctiv igiena vieții noastre cerebrale și, foarte adesea, echilibrul celei morale. În mecanica noastră mentală, anamneza și uitarea își caută mereu punctul optim de echilibru, din ce în ce mai precar - acum știu - pe măsură ce înaintezi în vârstă. În egală măsură, memoria perfectă e un sine qua non al justiției definitive: nu poți trece prin Judecată, decât dacă îți amintești - granular! - tot, decât dacă poți fi martorul deplin informat al propriei vieți. Am convingerea că Domnul nu ne expune El, fie și fulgerător, viețile. Cred că Judecata va fi (precedată de) un moment al supremei anamneze, pentru fiecare în parte. Ne vom aminti viețile de-a fir a păr, în detaliile lor ultime, însă în lumina Adevărului, fără ca vreo eschivă, minciună, lașitate sau ipocrizie să fie posibile. Vom așterne viețile noastre înaintea Domnului, nu doar întregi, ci și dezbrăcate de orice ascunziș sau viclenie. Vom constata cât neadevăr, adică neființă, vom fi adunat în viața în trup. Și vom înțelege că noi înșine, cei cu adevărat și definitiv noi înșine, devenim abia după Judecată.

27 ianuarie

Moartea nu te întâmpină, răbdătoare și eventual clementă, la final. Nu e companionul din urmă al senectuții, nu te ia de braț, surâzătoare, pentru a te însoți către orizontul din urmă. Dimpotrivă. Moartea te însoțește de la bun început, amestecată – nedespărțit, dar ascuns – în chiar dramatismul nașterii. Vii pe lume în durerile celei care te naște învelit deopotrivă în misterul vieții și în taina morții. Tot așa, de-a lungul vieții, ai adesea ocazia de întrezări figura, încă nefamiliară, a morții: în boală, în durere, în vreo nefericire insuportabilă, în colapsul inevitabil al somnului. Nenumărate ocazii de a ne obișnui – nu cu ideea – ci cu pânda necontenită, neiertătoare a morții. Prezență cotidiană, chipul morții devine totuși mai limpede după o anumită vârstă. El se anunță discret în evidența că devii, pe zi ce trece, mai fragil, că vigoarea de odinioară – relativă și ea – a intrat într-o criză fără soluție și cu deznodământ deplin previzibil. De la o vârstă încolo, nu te mai poți iluziona și, dacă ții la propria luciditate, admiți – senin? – că aluneci accelerat spre moarte. Devine brusc o evidență că zilele-ți sunt într-adevăr numărate. E ceea ce am realizat, cumva epifanic, la împlinirea vârstei de 50 de ani, când am înțeles că mi-a rămas mai puțin.

Un paradox, totuși: de ce vocea interioară, glasul cu care ne vorbim nouă înșine nu se mai schimbă de pe la 20 de ani? În mintea - sau poate inima - noastră crește un homunculus cam până la 20 de ani, după care creșterea lui se oprește. Pentru tânărul care ne locuiește, bătrânețea și moartea sunt un scandal, împotriva cărora va protesta, poate, cândva.

29 ianuarie

Ca mai toate, și păcatul îl înțelegem greșit. Făcându-l obiect al analizei și cazuisticii morale, îl privăm de dimensiunea lui metafizică, îl limităm la dimensiunile perfect gestionabile ale logicii binare. Un soi de digitalizare - reducere la 0 și 1 - a ceva de-o infinită complexitate. Prima eroare: superficialitatea. Ne imaginăm că păcatul e întotdeauna evident, strident, categoric. (De aici afirmația lui Pleșu, din Minima moralia, că nimeni nu-și recunoaște incompetența morală.) Adesea păcatul e într-adevăr indiscutabil, precum minciuna gogonată și gratuită, trădarea abjectă sau crima. Cel mai adesea însă e imperceptibil în fluxul vieților noastre: o ocheadă pătimașă, un cuvânt spus într-o doară, o indiferență inoportună. Fiindcă suntem duhovnicește rudimentari, fiindcă inimile noastre nu sunt suficient de cultivate, nu sesizăm seria nesfârșită de păcate subțiri de care ne facem vinovați și de care vom fi cândva făcuți responsabili. Potrivit ucenicilor lui, starețul Sofronie de la Essex era de-o extremă atenție și de-o delicatețe ultimă cu toți cei pe care-i întâlnea, chiar în contextele cele mai triviale. Tocmai fiindcă știa acut că putea greși oricând și că, potrivit avertismentului Cuviosului Siluan, “uneori greșelile pot fi mici, dar uneori pot fi și mari”. Cel mai tare mă cutremură păcatele împotriva aproapelui. Nu violența la care l-aș putea supune, abuzul, batjocura, pe care, și de le-aș face, le-aș putea identifica cu ușurință, fie și a posteriori, și aș putea, prin urmare, face amendă onorabilă. Mă cutremură vreun cuvânt nepotrivit pe care l-aș putea spune, nepăsarea care m-ar putea copleși, vreo tresărire de țâfnă, vreo izbucnire ascunsă de vanitate, ceva, în fine, invizibil până și ochilor mei, dar care l-ar răni adânc pe fratele meu. Așa cum nu avem o imagine corectă a dinamicii contagioase a binelui, nu înțelegem nici natura contagioasă, epidemică a răului. Nu ne poate trece prin căpățână efectul de fluture al păcatului, faptul că a-l răni, fie și neștiut, pe aproapele îi poate schimba destinul și poate declanșa un efect în cascadă până la sfârșitul Istoriei. Abia așa poți înțelege de ce, în rugăciune, ne cerem iertare și pentru păcatele neștiute. Dacă nu ar fi așa, această nesfârșită litanie a pocăinței ar fi ipocrizie pură, nedemnă și de om și de Dumnezeu.