4 februarie

Fiindcă în lume, am o rânduială de rugăciune simplă și ușor de împlinit. E drept că pravila asta light nu m-a dus prea departe. Nu am avut așadar trăiri. E drept că nu le-am căutat, nu le pândesc și nu le doresc neapărat. E în această atitudine un pic de smerenie. În mod fundamental e însă teamă de Domnul, de ce mi s-ar întâmpla dacă, asemenea lui Siluan sau a altora, L-aș vedea; frica de moartea certă care ar urma. Nu poți rămâne același în urma unei asemenea experiențe și-mi spun că nu sunt încă gata să mor și să renasc “ca făptură nouă”. Mysterium tremendum.

5 februarie

Zeci de ani de când mă rog. Cam de capul meu, adică anapoda, victimă a condiției, liber alese, de monahie în lume. Momente de asiduitate, alternate cu secvențe de delăsare. Sub regimul ascultării din mânăstire, delăsarea ar fi fost mai puțin probabilă, chiar dacă asiduitatea ar fi putut dobândi, îmi închipui, ceva mecanic. Înțeleg, totuși, de puțină vreme, beneficiile disciplinei, adică ale negării de sine, suspendării propriilor gusturi, preferințe, înclinații. E în fond un adevăr de o copleșitoare banalitate: cel mai adesea reușim împotriva nouă înșine, on nous faisant violence à nous-mêmes. Formula la care, în fine, am ajuns e: în șoaptă, negrabnic, cu efortul de a pătrunde formulele cele mai adânci ale fiecărei rugăciuni, cu precădere cele care cuprind, într-o expresie desigur caraghioasă, “cel mai mare volum de pocăință”. Ce nu am înțeles încă e practica, de începător, spun Părinții, a “închiderii minții în cuvintele rugăciunii”.

6 februarie

Tot de abandonul smerit de sine e legată, cred, practica repetiției în tradiția bizantină. Îmi amintesc, în prima tinerețe, excedarea față de “iarăși și iarăși”. Mi se părea că întregul ansamblu de slujbe se putea reduce la logica elementară a reluării identicului, a formulei, a stereotipului. Un nor gros de “Doamne, miluiește” (une kyrielle, la propriu), răsunând interminabil în fumul de tămâie. La fel și citirea privată a acelorași rugăciuni: de seară, de dimineață, psalmii, acatistele. Cu vremea am înțeles câte ceva. În primul rând, rolul exemplar al Dumnezeieștii Liturghii, montaj unic al textului biblic (aproape totul în Liturghie e un citat fidel vetero- sau neotestamentar), distilat al summae theologicae produse de secolul Marilor Capadocieni, reactualizare a scenariului mântuirii (Întrupare, kerygma, patimi, Înviere și Înălțare) și, în fine, vehicul al experienței mistice a Bisericii. Toate acestea, exprimate deodată și în perfect echilibru, trebuia să se decanteze într-o formă unică. Și, adesea, într-un limbaj sacru, diferit de cel vernacular. Cât privește rugăciunile, e de reținut, cred, rolul lor pedagogic. Nimeni nu cenzurează cu titlu absolut rugăciunea liberă, improvizată, prea-plinul inimii. Totuși, e imprudent să începi cu asta, fără a fi parcurs două etape: asimilarea limbajului orthodox și dobândirea, fie și prin transfer, a rudimentelor experienței duhovnicești. O rugăciune ca, de pildă, a Sfântului Vasile cel Mare - “Doamne Atotțiitorile, Dumnezeul Puterilor și a tot trupul…” - îți livrează mură-n gură un condensat teologic, de limbaj și experiență mistică, imposibil de extras dintr-o inimă needucată, oricât de animată de bune intenții și de bună credință. Directețea copilărească a rugăciunii simple nu e spontană - decât, cel mult, “din gura pruncilor” -, ci rodul îndelungii ucenicii la școala sfinților.