În democrația modernă, politicienii nu sunt în primul rând agenții celor care îi sprijină sau îi votează și nici măcar ai celor care investesc în ei.

Dacă e ceva fundamental bun în democrația modernă (despre ce e prost s-au scris cărți serioase și se vor mai scrie pentru că sunt motive), e faptul că liderii sunt mai mult expresia spiritului vremii, și mai puțin a celor care cred că-i controlează sau influențează. Ei ajung la putere cu sprijin popular dar în spatele acestui sprijin pot sta așteptări raționale foarte diferite. Sunt aleși cei care întrupează pentru cei mai mulți răspunsul la “la vremuri noi, oameni noi!”, dar asta poate însemna, în interpretările individuale, lucruri foarte diferite. Cu alte cuvinte, nu e vorba de o conjuncție a așteptărilor unei mari părți a electoratului ci de altceva.

Asta a fost valabil și pentru Reagan și pentru Brejnev și pentru Thatcher sau Stalin, Bush sau Mao și chiar și pentru Iliescu, Băsescu și Iohannis. Și e ilustrat cu mare claritate de ascensiunea lui Trump către cel de-al doilea mandat.

Dificultatea în a accepta evidența că în societatea umană sunt la lucru forțe care transcend raționalismul și mitul “managementului politic”, vine din aceea că “spiritul vremii” nu produce întotdeauna ceva bun, se întâmplă adesea ca oamenii care ajung să-l întrupeze să fie odioși și teribili. Există ideea că, raționali fiind, putem face ceva încât episoadele odioase și criminale, precum nazismul, să nu se mai repete. O scurtă privire mai în profunzimea istoriei e însă suficientă pentru a înțelege că vremurile odioase n-au început cu nazismul și nu acolo a fost culmea dezumanizării. Pur și simplu, lumea o ia periodic razna, uneori atât de profund și fără motiv încât nu ne mai punem niciodată de acord asupra cauzelor (cazul WWI dar și vremurile de azi, când în numele democrației democrația e violată sistematic).

Amoralitatea zeitgeist¹-ului e un subiect valabil însă nu asta e important în ce încerc să spun. Important e că istoria omenească e rezultatul unor curenți subterani și colectivi care-i poartă chiar și pe cei care au impresia că ne conduc. După cum știm fiecare din propriile vieți, Auden avea dreptate: “We are lived by powers we pretend to understand”. Dacă ești credincios, știi că e vorba de Dumnezeu; poți însă să te uiți la chestiune în perspectivă jungiană și să vorbești despre complexe și arhetipuri, sau poți să-i spui “zeitgeist” dacă slujești în templul rațiunii și simți nevoia unei explicații “raționale”. Dar nu poți să negi evidența: ceea ce ridică sau coboară liderii vremurilor nu e doar dorința lor de putere (toți o au) sau forța celor care-i sprijină (majoritatea o au cu prisosință), ci o combinație între acestea și conjuncturi și motivații invizibile care fac un personaj foarte popular într-un anume context istoric.

Motivația acestui text e neobișnuită: am observat un val de abonări pe substack, parte veniți din recomandările lui Sergiu Toader, dar foarte mulți fără să-mi fie clar de unde. Încercând să înțeleg sursa, am tot citit ce le place, ce scriu sau ce promovează. Și spre surpriza mea am văzut că majoritatea se poziționează ca anti-populiști și anti-Trump. Asta m-a făcut să mă decid să scriu despre un subiect la care reflectez de ceva vreme: cum poate fi Trump explicat celor care deși ar putea să-l înțeleagă, preferă refugiul într-o ostilitate deseori irațională în profunzime?

Părerea mea - și acest text e despre asta deși se cheamă “Trump” - e că mulți dintre noi suntem victimele unei schimbări culturale profunde produsă de epoca internetului, una despre care se vorbește prea puțin: ficționalismul. Ușurința cu care putem citi despre orice, cu care avem impresia că putem învăța și înțelege orice, e cea care ne-a adus aici.

Am să încep cu ficționalismul înainte de a trece la explicarea lui Trump în această cheie nouă. Ce e el? Foarte pe scurt, ficționalismul e înlocuirea experienței directe a realității cu descrierea ei. La un nivel, e înlocuirea lui “a ști cum” cu a “a ști despre” - de pildă ideea că dacă citesc despre război știu ce e războiul și cum trebuie purtat. La alt nivel e o formă de bovarism “invers” justificată nu atât printr-o persona construită pentru a accede la o realitate inaccesibilă cât printr-o realitate ficțională modificată pentru a fi pe placul propriilor frustrări. Ficționalismul e încrederea deplină în text, ca substitut deplin și complet al realității.

În bună măsură ficțiunea e esențială pentru dezvoltarea noastră psihologică, socială și culturală, e chiar instrumentul principal al acestei dezvoltări. Nu putem înțelege și cunoaște lucruri noi decât prin proiecție, simbol sau analogie, iar toate acestea sunt mecanismele fundamentale ale mitului și poveștii²

Însă, în ultimă instanță, e o deosebire fundamentală între iubirea experimentată în ficțiuni și cea trăită personal. Mai devreme sau mai târziu, sursa adevăratei cunoașteri e experiența directă³. Brutal spus, e o diferență enormă între descrierea unei scene de sex și felul în care o trăiești personal: nici o lectură nu poate aduce ceea ce experimentarea directă a unei trăiri fundamentale omenești îți oferă.⁴

Asta nu mai e adevărat pentru ficționaliști. Ficționalistul știe tot despre război, deși nu a trăit nici unul. Știe tot despre loialitate, deși nu e nici o persoană reală în viața lui care să-i pună loialitatea la încercare. Ficționalistul știe tot despre sex și iubire, deși e singur de când se știe, a citit undeva despre ele.

Ficționalismul e alimentat de un alt mit fundamental modern: puterea nelimitată a Științei: ea ne salvează, ne ușurează viața, ne vindecă de boli și finalmente ne va face cândva, nemuritori și stăpâni ai Universului cunoscut. Ori dacă Știința e accesibilă cu ușurință (poți învăța orice de pe internet sau din cărți!), atunci evident că poți deveni propriul tău salvator. Ceea ce-ți este suficient e să știi!⁵ Dacă vrei să salvezi lumea de rău, de exemplu, tot ce trebuie să faci e să citești despre rău și despre cum poate fi salvată lumea de rău. Întrebarea despre cine a scris manualul și cu ce intenții devine fără importanță, orice te învață ceva bun e știință bună!

Înapoi la politică. În primul rând, ficționalismul e catalizat puternic de internetul mobil: felul în care oamenii scrolează pe telefoane în loc să se uite în jurul lor, adică felul în care textul înlocuiește experimentarea directă a realității, e grăitor. Bănuiala mea e că predispoziția ficționalistă a omului modern a fost abil speculată de politicieni; momentul culminant (tipping point) poate fi situat, probabil, în campania prin care Obama avea să ajungă președinte. Omul politic, dintre toate speciile de bestii umane eficiente, e prin definiție conectat la realitate iar Obama a fost și este un realist. Unul care a înțeles primul cum poate manipula în folosul lui predispoziția ficționalistă a maselor. Nu geniul strategilor campaniei lui pe internet au contat cu adevărat ci înțelegerea faptului că cei care trăiesc pe internet nu mai trăiesc în viața reală.⁶

De acolo, lucrurile au avansat cu viteză amețitoare și ce a urmat după Obama, în SUA dar și în Europa, cu excepția lui Trump, a fost o clasă politică care a ajuns să ia drept adevăr propriile minciuni repetate. Succesul aparent al unor ficțiuni depline, precum eroismul lui Floyd sau necesitatea auto-umilirii omului alb, au transformat complotiștii în victime: repetând ficțiuni cât e ziua de lungă, politicienii au devenit la rândul lor ficționaliști. Simptomul specific e unul care e vizibil acut azi în Europa lui Macron: ajunge să spui că ceva există sau nu există pentru ca acel ceva să apară sau să dispară imediat; realitatea pur și simplu nu mai contează. Înainte de asta însă a ajuns la dimensiuni grotești în America lui Biden, în care un președinte evident disfuncțional psihic a fost cel mai bun candidat doar pentru că unii au spus că așa e. Spre deosebire de Obama care e un viclean realist, ce a urmat după el a fost un dezastru ficționalist.

Sigur, asta e o relatare și explicație simplificată, sunt mulți factori care au lucrat în același timp pentru dezastrul actual. Nu cred însă că e o eroare să spun că epidemia de ficționalism în clasa politică e printre cei mai importanți. Adevărata dramă e că acei dintre noi care prin definiție sunt cei mai conectați la realitate (politicienii) au devenit cei mai rupți de ea.

Acum ajungem la Trump. Încă de la primul mandat, pe care l-a câștigat în pofida așteptărilor propriului partid, Trump a fost un antidot la ficționalism. Probabil, la fel cu mine, multe milioane de oameni s-au simțit agasați de felul lui teatral de-a vorbi, de personajul aproape caricatural și pentru asta neverosimil. În realitate, așa zisa lui experiență din show-biz (The Apprentice), toată vrăjeala cu “arta negocierii”, mai degrabă a fost un handicap. Adevăratul lui atu a fost conexiunea la realitate. Puțini știu că înainte de primul mandat Trump a bătut în lung și-n lat America profundă. El a înțeles mai bine decât toți adversarii lui, din Partidul Democrat sau Republican, realitatea americanului simplu.

Asta a ajuns să fie rapid etichetat de ficționaliștii zdruncinați de succesul lui, drept “populism”. Despre cât de lipit de sens e acest termen, despre cât de fundamental anti-democratic e, în alt articol. Pentru scopul nostru, ajunge să observăm că termenul de “populism” e de fapt o pură creație ficționalistă: ceva care înlocuiește realitatea cu opusul ei: dacă promiți alegătorilor ce vor ei, e populism; dar dacă ești în tabăra “bună”, asta se cheamă “reprezentarea intereselor electoratului”. Cu condiția ca electoratul să creadă în același ficțiuni ca tine.

Dacă în primul mandat, viziunea realistă a fost permanent bruiată de propriile idiosincrazii, în cel de acum ea ne apare cu o claritate deseori dureroasă. Brutalitatea cu care Trump și întregul lui cabinet acționează nu vine din proastă educație (sunt oameni remarcabili în echipa lui) sau răzbunare politică. E pur și simplu un refuz complet al oricărui discurs teoretic și îmbrățișarea deplină a realității. Poate să nu-ți placă ce face, cum face, când face. Dar cu siguranță e cea mai onestă echipă politică pe care America a avut-o de multă vreme: realitatea e mai importantă decât orice ideologie.

Parte a acestei realități în politica externă e un adevăr simplu: America e cea mai mare putere militară și economică din istorie care s-a trezit umilită într-un conflict cu Rusia de care nu avea nevoie și care nu-i servește la nimic. Trump pur și simplu folosește această enormă putere pentru a închide rapid o problemă care n-a fost niciodată a ei decât în mintea unor ficționaliști care au crezut că pot șterge Rusia de pe hartă cu armata Ucrainei.

De partea cealaltă, în Europa, ficționalismul atinge cote patologice: Europa nu are arme, nu are soldați, nu are muniție și nici fabrici de muniție și armament prin care să concureze la statutul de mare putere. Cea mai mare, antrenată și eficientă armată din Europa e Ucraina⁷ (cine e curios să se uite pe statistici va fi uimit de puterea militară convențională sub orice nivel decent a marilor “puteri” europene. Economia e praf din cauza energiei foarte scumpe și a cheltuielilor masive cu Ucraina. Cu toate astea Macron și Scholz insistă că Europa trebuie să apere Ucraina împotriva Rusiei, în timp ce intră într-un război politic și comercial cu SUA și un alt război intern împotriva democrațiilor care produc anticorpi la această halucinantă desprindere de realitate. Ficționalismul patologic european, versus realismul lui Trump și al lui Putin. Cine să aibă șanse mai mari?