În pofida aparențelor, dezintegrarea politică a partidelor clasice nu e în mod particular un simptom românesc ci unul al vremurilor. Cauza profundă e asta: dintr-o combinație de motive politicienii de pretutindeni au ajuns azi să creadă că singurul lucru care contează pentru a rămâne la putere e comunicarea publică. Nu contează ce faci, contează ce spui. Ei sunt convinși că indiferent de acțiunile lor, de rezultatul deciziilor lor, realitatea poate fi ascunsă de vorbe. La o privire mai atentă, e o formă bizară de gândire magică.

Ideea că poți păcăli cu minciuni sfruntate sute de milioane de oameni, la fel cum faci cu copii mici, e cel puțin curioasă. Credința că nu contează cum stau lucrurile ci felul în care vorbim noi despre ele, împreună cu convingerea că poporul e prostovan și ignorant, poate fi direct observată în acțiunea puterii politice din întreaga Europă “civilizată” în ultimii 10 ani.

Rezultatul direct e un șir nesfârșit de minciuni de stat care au alterat profund o convenție implicită între politicieni și electorat, fundamentul democrațiilor moderne: în chestiunile grave, adevărul e important și cei care conduc îl spun celor conduși. Pentru că facem alegeri odată la 4-5 ani și nu vă putem da jos de-acolo între timp, e important să ne consultați informal pentru orice decizie importantă. A spune public adevărul e acest mod de consultare. Reacția poate fi neplăcută și ostilă, dar ea în sine încapsulează voința populară vis a vis de criza în cauză, e singura buclă de feedback real între electorat și cei aleși între alegeri. E un lucru acceptat tacit că, indiferent de reacția populară, adevărul e mai degrabă un liant între politician și electorat decât o cauză de ruptură. Sigur, costuri politice mari pot urma dar ele sunt legate de ceea ce sunt de obicei decizii proaste sau catastrofale, nu de onestitatea politicienilor. Realitatea e că niciodată unui politician într-o funcție de decizie nu i s-a cerut demisia pentru că a spus adevărul.

Un exemplu recent: ieșirea lui Băsescu, acum exact 15 ani, pe când era președinte, să anunțe că din cauza crizei economice globale urmează tăieri de pensii și salarii. Dacă ne amintim, situația a fost rezultatul direct al felului în care Tăriceanu a gestionat în 2008 primele semne ale crizei: ignorându-le complet și terminând anul cu cea mai mare creștere economică recentă cu un deficit enorm. În iunie 2010 Băsescu a iești public și a spus:

“In sedinta de Guvern de miercuri probabil ca se va adopta o hotarare. Nu este o reteta usoara, dar este necesara, pentru ca in momentul de fata lucreaza maxim trei milioane de oameni - economia reala e cea care s-a restructurat puternic in 2009. Ea a reactionat corect la criza! Cel care nu a reactionat corect la criza este Statul!” […] “Statul arata asa ca un om foarte gras care s-a catarat in spatele cuiva subtirel, iar asta e economia!”

Adversarii lui Băsescu au exploatat la maxim momentul și se spune că PDL e cel care a decontat electoral episodul. Eu nu sunt deloc sigur că așa au stat lucrurile, la vremea respectivă era mai ușor pentru PDL să se ascundă în spatele deciziilor impopulare ale lui Băsescu decât să se confrunte cu propriile erori. Realitatea simplă e alta: cu toată presiunea enormă pusă de adversari a doua suspendare a eșuat din lipsă de cvorum. Electoratul nu a sancționat finalmente onestitatea brutală a lui Băsescu. Cum a rămas Băsescu în mintea noastră după ce și-a încheiat cel de-al doilea mandat e altă discuție. Atât cât înțelegem azi, la presiunile Elenei Udrea, Băsescu a mințit public atunci când a acuzat conducerea PDL de fraudă la vot și a declarat emfaticul “Adio PDL!”. Episodul în sine a fost catastrofal pentru toată lumea: Băsescu a ajuns să se izoleze nu numai de electorat dar și față de politicienii care-i erau loiali dar chiar și față de aliații externi strategici, prin decizia lui de a înființa PMP și a o pune pe Udrea candidat la prezidențiale. PDL a fost împins atunci spre irelevanță și în dizolvarea voluntară în PNL poate fi găsită sursa primară a majorității relelor politice care ne bântuie azi.

Cazul Băsescu e instructiv și pentru că arată în ce fel minciuna sistematică e fatală politicienilor dar și pentru că el pare să fi fost ultimul mare politician care a priceput asta: în mod sistematic Băsescu, până la episodul în care Udrea îi captează voința și intelectul, avea un mod deliberat de a spune brutal adevărul. E ceea ce l-a făcut popular.

După 2010 lucrurile au degenerat rapid in materie de onestitate pretutindeni în lume și un nou model e instaurat definitiv de COVID în 2020: “noi politicienii deținem adevărul, voi sunteți proști și trebuie să vă supuneți”. Reacția brutală a autorităților în epidemie în fața oricărui dubiu popular, scala enormă și efortul depus pentru a minți sistematic și a crea de-a dreptul o versiune alternativă a realității dar mai ales faptul că nu există încă nici o consecință legală pentru cei care atunci au încălcat legea cu entuziasm, au consfințit un nou model de guvernare paternalist în care poporul e compus din copii mici care nu știu pe ce lume trăiesc iar puterea e compusă din experți care stăpânesc Știința și decid prin asta ce e mai bine pentru toți.

A spune adevărul nu e numai irelevant ci chiar periculos! Nu spui unui copil de 3 ani adevărul despre epidemii, crize și șomaj! Sistemul minciunii a fost masiv pus la lucru în ce privește Ucraina. Populația e compusă din tăntălăi care iau lumină doar de la politicienii de la putere iar dizidența e echivalentă cu crima împotriva binelui colectiv. Așa se face că azi, paradoxal ceva mai puțin în România dar pe deplin în “marile democrații”, trăim într-o lume în care pactul nescris al onestității celor care conduc față de cei conduși a fost rupt. Nu e nimic surprinzător că Magik Politik, modul în care elitele politice europene mint cu obstinație până ajung să creadă propriile minciuni și să considere că ele descriu realitatea, conduce peste tot la o criză de încredere acută și un val de protest electoral care împinge în față noi politicieni capabili să spună adevărul chiar cu brutalitate. Asta l-a ridicat pe Trump și l-a făcut președinte.

Sigur, o parte a electoratului, de ale cărui spaime și probleme psihologice propaganda apocalipselor de tot felul s-a agățat eficient, continuă să creadă că sunt de partea binelui în război cu răul. O combinație de naivitate și ruptură de realitate (specifică mai ales maturului profund urban care trăiește în Internet mai mult decât în lume) îi face pe acești oameni să se comporte ca eroul slab care-l întreabă pe eroul puternic în filmele americane, în mijlocul catastrofei în plină desfășurare: “Promiți că o să fie bine?” Eroul puternic răspunde “Promit!” și totul e ca și rezolvat! Nu mai contează care e realitatea, va fi bine!

Nici Georgescu și nici Simion nu au calități politice remarcabile dar au ceva ce nici Ciolacu, nici alt politician (Predoiu comes to mind!) al momentului nu prea are: capacitatea de a spune cu brutalitate adevărul (nu adevărul despre orice și oricând ci despre marile crize în care trăim). Nicușor ar fi fost un candidat bun dacă înțelegea asta. Din păcate el a învățat de la ultimii ani că realitatea e ce spui, nu ce e de fapt. Iar ce spui, spui ca să păcălești lumea, să-i aduci de partea ta. Așa că e imposibil pentru el să iasă să spună că dacă ajunge președinte va insista pentru urmărirea penală și condamnarea tuturor celor care au abuzat legea și oamenii în COVID, pentru aflarea adevărului în ce privește anularea alegerilor și pedepsirea celor vinovați de minciună și o reformă a CCR pentru ca asta să nu mai fie posibil, pentru a spune adevărul despre războiul din Ucraina, pentru a apăra interesele românești și a participa la decizia colectivă europeană în limitele tratatelor semnate și ale intereselor noastre strategice și tot așa. Ar fi un lucru simplu, ar trebui doar să spună adevărul, nu să se joace de-a politicianul hârșit care practică Magik Politik.

Predoiu e poate exemplarul model al acestui tip de politician, branșat la puterea ocultă din servicii, vorbind tot timpul grav și în dodii, debitând minciuni cu aerul că spune adevăruri profunde. Azi el e ministru de interne și prim ministru interimar și continuă să susțină public minciunile legate de ruși, extremism și pericolul existențial la adresa națiunii care ar fi AUR și Simion, în plină campanie pentru finala prezidențială, de a căror bună organizare e obligat să se ocupe. Nici el nici alții nu pricep că asta joacă împotriva lor pentru că lumea s-a săturat să fie mințită.

Singurii convinși de minciunile lui Predoiu și, în general, de valul de propagandă mincinoasă de pe Digi și de pe aiurea, sunt cei care le-au preluat integral gândirea magică și înjură non stop pe unde apucă pe votanții lui Simion, adică 40% dintre noi, pe motiv că sunt proști și trădători. În rest, efectul e exact invers, pe măsură ce se apropie turul doi, dacă cumva ți-era scârbă să mergi la vot, ei or să te convingă să te duci să votezi cu Simion. Mai e un moment în care gândirea magică le va exploda în față: dezbaterea dintre Simion și Nicușor. Atâta l-au înjurat pe Simion că au ajuns să creadă că e o brută agramată votată doar de alte brute fugite din pușcării și de membri de galerie alcoolici care-și bat nevestele și copii. Atâta l-au lăudat pe Nicușor că lumea se așteaptă la un geniu. În realitate, dacă vă amintiți, după dezbaterea de la alegerile azi anulate până și CTP a trebuit să admită că Simion a fost cel mai bun. Atunci veți vedea cel mai limpede problema: au ajuns să-și creadă propriile minciuni.

Dar mai e ceva, infinit mai important: politicienii care azi mint cum respiră nu înțeleg că există un singur liant fragil al ceea ce numim “civilizație” și acesta e încrederea. Încrederea face lucrurile să funcționeze, nu legile. Legile nu sunt decât mecanisme de siguranță pentru a trata excepțiile. Încrederea e cea care mă face să cred în promisiunile celorlalți sau în faptul că vor face ce trebuie, atunci când trebuie. Minciunile în serie, repetate obsesiv de practicanții Magik Politik dizolvă coroziv acest liant al civilizației și amenință totul cu o anarhie a suspiciunii capabilă să distrugă cu totul statele moderne. Ca de obicei, când e vorba de politică, totul e în joc.