S-a spus cîndva că URSS e Volta Superioară cu arme nucleare. Ce lipsea din această butadă savuroasă și superficială era raționalitatea. URSS era, de fapt, Volta Superioară cu arme nucleare și o doctrină rațională. Asta a însemnat că ambii jucători așezați la masa de șah (SUA și URSS) erau întregi la minte. Fiecare din ei știa bine că are puterea să-și distrugă adversarul dar numai în timp ce se sinucide. De aici blocajul fericit pe care îl cunoaștem sub numele de război rece sau pace postbelică.

Iranul e o moscheie în căutare de arme nucleare. Din această definiție nenorocită și exactă nu lipsește decît raționalitatea. Iranul nu ascultă de o doctrină rațională și realistă ci de o misiune irațională și mesianică, în care incinerarea adversarului (Israel +) e o datorie sfîntă și merită orice preț, inclusiv auto-distrugerea.

Iranul e o teocrație imperială. Mai simplu spus, un stat total subordonat unei religii extreme (Islamul șiit), Consecința internă e o dictatură ermetică dar asta n-ar trebui să ne intereseze prea mult, indiferent de grațiile umanitare la care ne silește compasiunea. Consecința externă e un imperialism ideologic militant, armat și ultra violent. Iar asta ar trebui să ne intereseze tocmai pentru că e ceva ce crește și avansează în afara Iranului.

Ținta și desăvîrșirea ideologiei de stat iraniene sînt salvarea lumii de propria rătăcire prin anexare spirituală și convertire impusă militar. În 1979, Iranul a devenit primul stat recuperat pentru această ideologie și, de atunci, lucrează febril la mîntuirea lumii prin orice mijloace. Deocamdată, expansiunea iraniană e pe punctul de a înghiți Orientul Mijlociu. Liban, Iraq, Yemen sînt controlate direct sau prin interpuși politici și militari. Siria e în joc. Egipt stă pe o subversiune neîncetată. Dar țintele mari sînt Arabia Saudită, ca spațiu sfînt al vieții Profetului, și Israel, ca întruchipare a diavolului. Saudiții știu că falanga șiită așteaptă momentul propice. Israelul luptă de zeci de ani cu Hamas și Hezbolah, amîndouă mesagere ideologice și purtătoare de forță militară iraniană.

Acesta e punctul în care imperialismul ideologic și militar iranian se întîlnește cu realitatea terestră. Cine face politică imperială trebuie să se aștepte la o replică imperială. Analiza rudimentară oferită de marxism e corectă, numai că trebuie dusă pînă la capăt.

Iranul și expansiunea lui imperială s-au lovit de interesele și zona de influență a imperiului american. Ciocnirea era inevitabilă și a început demult. În ultimii aproape 50 de ani, Iranul șiit a reușit mult, a subordonat și mai mult, a ținut în șah Statele Unite, a folosit în mod strălucit naivitatea și resentimentul anti-occidental al intelighenției și politicienilor occidentali și a făcut o singură greșeală. Nu a înțeles cine e Donald Trump. Nu a observat sau a subestimat observația după care Trump e omul și punctul de ruptură în automatismul pasiv al Occidentului. De aici, războiul direct și, tot de aici, șocul potențial fatal pentru statul șiit iranian.

Orice alte unghiuri și interpretări sînt o pierdere de timp bună pentru animat trupele de serviciu anti-occidentale ale intelectului mediatic occidental, Asta, cînd nu sînt o formă de ipocrizie profundă.

Primul argument al combinatei anti-occidentale dominante la vîrful moral, academic și politic al Occidentului e faimoasa ordine de drept. Legea internațională pe care Statele Unite și Israelul o proclamă și o încalcă în același timp. Argumentul repetat zilnic din milioane de guri de foc mediatice spune că atacul împotriva Iranului și eliminarea fizică a liderilor iranieni e ilegală și pune capăt normelor de drept internațional. E vorba, desigur, de acele norme de drept internațional pe care Iranul le-a respectat și respectă cu sfințenie de la un cap la altul al Orientului Mijlociu. Și în Liban și în Iraq și în Yemen.

Cine moare de dragul dreptului internațional și acuză America de violarea legi, deschide o frumoasă colecție de probleme și ar trebui să ne lumineze.

Colecția cuprinde, printre altele: înlăturarea și execuția lui Ceaușescu, dezmembrarea Iugolsaviei și bombardarea Serbiei (fără mandat ONU), înlăturarea și asasinarea lui Saddam Hussein și Mohammar Gaddafi, invazia rusă a Ucrainei.

Cei ce cred că America a atact ilegal și mișelește Iranul au, desigur principii unitare. Prin urmare ei trebui să ne lumineze: care din episoadele amintite mai sus au fost legale și care au fost ilegale? Au fost Revoluția română și eliminarea lui Ceaușescu ilegale? Au fost ”decapitările” de regim din Libia și Iraq legale?

Pînă la urmă, poziția la care ajung apărătorii dreptului internațional e, totuși, limpede și poate fi rezumată în felul următor: orice răsturnare de regim e legală și salutară dacă e executată de politicieni afiliați stîngii (Clinton, Obama, Blair, Bush, ca republican răspopit). Și e ilegală dacă e executată de politicieni de dreapta sau non-liberali (Trump, Trump și Trump). În acest fel, principiul dreptului internațional își cîștigă locul între marile sloganuri care permit ipocriziei să își vadă de treabă în spatele paravanului etic.

Ipocrizia, cea mai seducătoare, parlizantă și productivă armă a politicii, e adevăratul motor al istoriei în care trăim. Ea permite coexistența celor mai absurde contradicții și înalță antinomia la rang de armonie supremă. Așa am ajuns în situația în care:

• aceiași oameni care susțin valorile iluminismului, libertății și progresului își fugăresc adversarii prin tribunalele de acasă și apără o teocrație fanatică în Iran

• aceiași neîmpăcați apărători ai femeii și ai grupurilor LGBT (mai nou, KGBT) sar în apărarea unui stat care ține femeile sub burcă și spînzură homosexualii de macarale.

• aceleași minți care blestemă ororile naționalismului și creștinismului descoperă legitimitatea Islamului și suveranitatea Iranului.

Pare ridicol dar e sinistru. În spatele acestor aparente cacofonii și incoerențe se ascunde ceva grav, poate fatal.

Semnul cel mai vizibil al acestui pericol a apărut în declarațiile inițiale ale liderilor europeni (Starmer, Macron, Merz) imediat după atacul americano-israelian asupra regimului iranian. Prima frază a acestor reacții a fost: Noi nu sîntem parte a atacului, nu am contribuit militar și nu trebuie să fim confundați cu cei ce v-au atacat. Ulterior, Starmer a revenit și și-a declarat sprijinul pentru americani dar asta numai sub presiune politică internă și externă.

Ce a vrut să spună refrenul comun intonat spontan de liderii europeni? Exact ce a spus. Liderii amintiți au cerut scuze. Cui? Celor de care depind politic. Mai precis: marilor grupuri musulmane pe care le-au importat cu ochii închiși, de la Viena la Stockholm. Aceste grupuri compacte sînt, azi, baza electorală lor electorală și decid stabilitatea sau dezordinea internă a statelor în care locuiesc. Asta cu atît mai mult cu cît aceste grupuri știu că își pot permite orice fără să sufere consecințe. Nimeni nu se poate atinge de ei, fără să riște discreditarea. Da facto, aceste grupuri au primit imunitate totală și sînt o forță extra-legală, admisă într-un sistem legal aplicat numai altora (albii care nu sînt de stînga). Puterea demografică a acestor grupuri a ajuns o supraputere politică internă în statele Europei de Vest.

Asta s-a văzut limpede în recentele alegeri din Marea Britanie cîștigate clar de Partidul Verde pro-muslman, împins spre victorie de blocul electoral musulman. Musulamnii fac 40% din locuitorii circumsripției Gorton - Denton și 98% din ei au votat verzii. În numeroase orașe occidentale situația e aceași. Grupuri musulmane masive votează compact partide și lideri de ideologie stîngistă care primesc putere dar trebuie să întoarcă favoarea.

Starmer, Macron, Merz și ”Europa” știu bine că trebuie să se lepede de americani și să se ferească de decizii care nu aduc beneficii sau fac deservicii msulmanilor de oriunde. Toți acești lideri și rețelele lor aliate sînt prinși între agenda ideologică a propriului sistem și puterea crescîndă a comunităților muslmane pe care le-au imporat. Acum, toți constată că sînt prizonierii politici ai celor pe care i-au adus și protejat activ în statele Europei de Vest. Nici unul din acești oameni nu mai poate deschide gura fără să riște un dezatru politic, de imagine și statut.

Ce avem în față e alianța aflată la putere în lumea occidentală oficială, peste capul națiunilor și alegătorilor europeni: alianța liberal-muslmană, sau progresist-islamică sau cum altfel doriți să numiți convergența de interese a elitelor și a migranților

Iar ce vedem acum e riposta, într-adevăr defensivă, a lui Trump și a aliatului israelian, în fața dezastrului civilizațional care amenință lumea și puterea Occidentului. Imperiul american își protejează atît sfera de influență cît și valorile.

Asta explică absența totală din joc a Uniunii Europene care a încetat demult să fie participant și a devenit pacient al propriei anihilări. Sau, folosind alte cuvinte pentru a descrie aceași realitate, apărător al legii internaționale. Ambiția și contradicția merg pînă la capăt: în numele legii, sfîrșituil!