Războaiele de la cinema și din manualele școlare se cîștigă și de pierd cu muniție și sentimental. Cineva trage mai repede și mai mult, e predispus la eroism și e susținut de fotografia iubitei, împăturită în porthartul care va devia glonțul fatal.

Spre deosebire de aceste încleștări, războaiele care opun civilizații depind de cu totul altceva: de baza industrială și de capacitatea de sacrificiu în masă insuflată ideologic sau religios.

Nu trebuie să scormonim în istoria veche. Cel mai recent exemplu de conflict civilizațional e al doilea război mondial. Liberalismul capitalist democratic anglo-american a distrus socialismul corporatst naționalist german și imperialismul shintoist japonez. Cum și cu ce aliați e altă poveste. De reținut sînt, însă, cele două elemente decisive: baza industrială americană și capacitatea de sacrificiu sovietică. Prima a surclasat capacitatea economică enormă a Germaniei, a echipat aproape integral – de la bocanci, la camioane – trupa de front sovietică și a incinerat nuclear, la un loc, civilii și blocul spiritual japonez. A doua a dat ceva ce s-ar putea numi absorbție nelimitată de pierderi umane. Prima a excelat în prodcție industrială. A doua în producție de carne de tun.

Astăzi, războiul care bîntuie în Orientul Mijlociu e o variantă bizară a conflictului civilizațional clasic. Baza industrială e, mai degrabă, tehnologie de vîrf și vine, iar, din Statele Unite. Atît. Experiența războialeor americane de după 1953 (Korea) a stîrpit varianta participării la sol și a lăsat la lucru o forță tehnologică înfricoșătoare dar decuplată de teren. Lumea europeană, adică partea care ar trebui să își apere modelul de civilizație, nu are nici o bază industrială de luat în seamă și nici apetit pentru sacrificiul uman. Iranul e într-o zonă de civilizație diferită. Capacitatea industrial-militară e de luată în seamă. Sistemele de rachete și drone sînt redutabile. Perspectiva iminentă a dotării nucleare proiectează o forță imperială care dă dominația în Orientul Mijlociu și visează, apocaliptic, la supremația spirituală, într-o lume purificată de eretici și necredincioși.

Iran nu e Veneuzela. Operația americană care l-a cules pe Maduro din pat nu a înfruntat un regim ideologic real ci o parodie socialistă de celofan. Iranul e, dimpotrivă, întruparea statală și umană a unei ideologii existențiale profunde. Blocarea și înlocuirea ei cu un alt regim cere un efort militar-industrial major dar și o intevenție sîngeroasă la sol. În lipsa acestei combinații, riscul e ca Iranul să rămînă o colecție de ruine cu un regim ideologic intact. Așa arată realitatea primară a momentului istoric prin care trec cele două civilizații care se ciocnesc acum în Orientul Mijlociu: Occidentul compus mai degrabă din suma propriilor limite contra Islamismului pre-nuclear aflat în plină fază expansionistă.

De aici se deschid două căi. Mai întîi, inacțiunea. Ea presupune ceva ce se cheamă lege și ordine internațională dar e egală cu o suită de negocieri defensive care duc la cedări treptate, nu ripostează la presiunea islamică și acceptă transformarea accelerată a vieții interne vest-europene într-un pact perdant cu presiunea migrației muslmane. La care se adaogă, susținute de aceași incapacitate strategică, captura economincă și comercială chineză.

Arborată oficial sub numele de ”Belt and Road Initiative” și susținută în 150 de țări de nenumărate canale de investiție și achiziție, globalizarea infuenței chineze e deja o forță strategică prea mare pentru echilibrul lumii vechi.

Aceste două forțe anti-occidentale – militarism islamic și colonizare materială chineză – au fost generate și acceptate de gîndirea și politica activă a liberalismului ca motor de civilizație în occident. Piesele de bază: globalizarea promovată, de la mijlocul anilor ’90, sub pilotajul lui Bill Clinton și acordul (appeasement pur) pus la punct de Barak Obama cu Iranul în prag de nuclearizare.

În acest punct al istoriei, a apărut fenomenul Trump și de aici ar trebui să pornească înțelegerea timpurilor în care sîntem prinși. Persoana, stilul și retorica lui Trump sînt infinit discutabiule. Ele îi atrag atît pe simpatizanții cît și pe oponenții lui Trump în dezbateri secundare, vicioase și exasperante. Cu adevărat importante sînt viziunea și acțiunea lui Trump. Amîndouă au o definiție și o menire clară pe care industria opiniei și mareele mediatice le pot, într-adevăr, defăima sau ascunde. Dar numai în folosul unei cît mai largi orbiri a onor publicului, chemat să își sprijine adversarii.

Trump încearcă să oprească retragerea civilizațională a Occidentului și să restabilească echilbrul de forțe din care lumea europeană și, parțial, americană au dispărut.

Eliminarea vechiului regim din Venezuela a scos din joc o poartă de intrare chineză în America de Sud și a închis benzinăria care alimenta Cuba. Atacul asupra complexului nuclear-islamic iranian vrea să pună capăt expansionismului care amenință să ducă la preluarea Orientului Mijlociu. El blochează încă o benzinărie (dedicată Chinei) și protejează Israelul, ca singură putere democratică și aliat civilizațional în zonă. În conjuncție cu acordurile propuse republicilor central-asiatice foste sovietice (Trump Route for International Peace and Prosperity), neutralizarea Iranului urmărește creearea unei centuri americane sub flancul sudic al Rusiei.

Rezolvarea problemei iraniene nu va veni, probabil, printr-o intervenție la sol. E greu de crezut că un asemenea război poate fi cîștigat și la fel de greu de crezut că americanii de acasă pot accepta sacrificiul cerut. O intervenție de front terestru ar putea avea loc doar in extremis. E mult mai probabil că intervenția americană urmărește alt plan. Distrus militar, lipsit pentru mult timp de potențial nuclear și controlat la robinetul de petrol, Iranul va fi plasat într-o cușcă strategică. Ce se va întîmpla înăuntru va fi important doar înăuntru. Esența e că proiecția imperială islamică va înceta pentru restul lumii.

Asta face Trump. Restul e imagine, contraatac propagandistic și manipulare în masă, susținute de singura industrie prosperă a occidentului: fabricarea pseudo-realității, cu subcapitolele ei furnizoare de imagine fabricată, opinie indusă, formalism legal și morală ipocrită. Semnificativ, civilizația politică europeană nu mai prodce altceva decît avocați, moraliști și birocrați.

Cea mai vastă compoziție a acestui corp de pseudo-lideri e generalizarea impresiei după care America și Europa au, logic și natural, obiective diferite și că sînt în punctul unei așa numite ”sciziuni euro-atlantice”. Sciziune între ce și ce? Pentru ca o ruptură să fie reală e nevoie de substanță, de două lucruri sau forțe de rang compatibil. Nu e cazul. Occidentul liberal amero-european a ieșit cu totul din joc. El participă strict imaginar la propriul destin și stă pe ceva ce s-ar putea numi suveranitate letargică.

La rîndul ei, lumea occidentală conservatoare greșește diagnosticul în cazul comportamentului grotesc al liberalismului progresist euro-american. Premiza e atrăgătoare dar falsă. Ea spune că progresiștii euro-americani fac, voluntar sau involuntar, erori enorme care duc direct la sinuciderea generală a lumii europene, în frunte cu regimurile ei de ideologie progresistă. Eroarea vine din prespunerea după care acești noameni sînt raționali. Din nou, nu e cazul.

Liderii și militanții liberali-progresiști sînt purtătorii unei febre de mult cunoscute și dintotdeauna devastatoare: dorința de supremație internă absolută și triumf ideologic universal. Plutoanele de minorități, cultul anti-rasismului și terfelirea culturii europene fundamentale sînt trepte către putere, nu vocații sincere. Ce pare a fi sinucidere e o apoteoză. Ce e sinucidere ne privește doar pe noi. Ei vor fi fericiți, într-un regim cu reguli demente și vor accepta să trăiască la putere, în propria regie sau, mai probabil, sub regie musulmană și în arendă chineză. Pronosticul lui Michel Houellebecq e realist: ei vor accepta Supunerea (Soumission) cu impresia că rămîn la putere (unde vor fi lăsați să își continue summit-urile și să legifereze munți de mucava).

Donald Trump se bate pentru a ridica acest asediu putrat din afară și înlesnit dinăuntru. Iar asta arată că e nebun, nu?

De fapt, cine e nebun cu adevărat? Pentru că, totuși, cineva trebuie să fie nebun în acest balamuc care a născut războiul civilizațonal pe lîngă care chibițăm cu propria soartă pe masă. Trump? Sigur?

Să nu ne grăbim cu răspunsul. Avem candidați mult mai îndreptățiți care fac spume la gură și cer, de atîta timp, cămașa de forță: posedații luminoși care au părăsit realitatea și ne conduc din acel loc. Toți acești oameni nu știu despre ce vrobesc dar vorbesc foarte tare și deodată.

E sau nu nebun cineva care desfințează frontierele de stat?

E sau nu nebun cineva care își cedează națiunea și face din migranți și minorități singura populație îndreptăpțită la protecție? (se elimină, din start, minoritarii est-eruopeni, căci multiculturalismul e un rasism mascat în umanism).

E sau nu nebun cineva care își închide sursele de energie și slăvește morile de vînt?

E sau nu e nebun cineva care susține că femeile pot avea penis, că bărbații pot naște și că pre-școalrii își pot hotărî sexul?

E sau nu nebun cineva care îi zgîndăre pe ruși pînă și-i pune în cap? Dar cineva care se teme de viitoarea invazie rusă și nu vede invazia musulmană, după ce și-a făcut graniță cu Iranul prin mijlocul Parisului?

La toate astea, răspunsul informat și moral e: Trump e nebun!

Iar noi, cei care îi dăm peste mînă, îl facem fascist, sluga lui Putin, sluga ”jidanilor”, dictatorul rasist, violatorul momit de Epstein și ucigaul libertății, sîntem ce?

Evident, sîntem ultimii și adevărații europeni, întregi la minte, biruitori ai întunericului și păzitori ai luminii.