Demis de 4 luni, Primul Ministru Ilie Blojan și-a propus succesorul, cu un gest de magie postumă: un guvern de tehnocrați! Cu respect, sugestia e o halucinație de mîna a doua. Un guvern de tehnocrați ar fi o clonă generată de actualul regim politic - un nonsens îndîrjit care promite rezolvarea crizei prin prelungirea ei. Funcția acestei stratageme e evidentă, în toată ostilitatea ei față de democrație. Ea pregătește încă un guvern pe care nu l-a ales nimeni și continuă, astfel, exercițiile de levitație pe deasupra alegătorilor.

Blocajul din care s-a născut aiureala propusă de Primul Ministru Bolojan nu are nimic megalitic. Dimpotrivă, impasul e banal și imediat rezolvabil. Cine vrea cu adevărat să repare o conductă înfundată, dă un telefon și cheamă instalatorul autorizat. Partidele parlamentare nu pot sau nu vor să găsească soluția? Președintele nu vrea sau nu poate să găsească soluția? În acest caz, pasul următor e clar și urgent: chemați alegătorii la vot. Într-o democrație, ei sînt singurii autorizați să intervină, chiar în afara orelor de program, prin alegeri anticipate.

E exact ce evită noul nostru regim politic, baricadat în mijlocul unei plantații de proceduri și eschive. Clarificarea democratică e exclusă. Această negație a prins rădăcini imediat după catastrofa care a dus la anularea alegerilor prezidențiale din 2024 și a ajuns, între timp, la rangul de principiu de guvernare. La baza noului regim stă anatema democratică. Am spus ”nou regim” pentru că asta e noutatea șocantă pe care o ascunde tot mai prost politica românească și pe care e înfipt-o în istoria noastră criza generală a lumii europene. Avem un ”nou regim” a cărui singură funcție e ideologia anti-democratică. Ea nu a fost transmisă dinspre prin alegători ci se se revarsă asupra alegătorilor, pompată prin mandat extern.

Istoria politică aberantă pe care o trăim de cîțiva ani nu e tocmai un mister. Ea e o consecința forțată de problemele UE și de reacția stupidă a UE în fața acestor probleme. Pe scurt, birocrația UE și misticismul ei liberal sînt respinse public și net de alegători care simt că nu mai au nimic de pierdut. Pe măsură ce votul popular a întețit protestul, UE a trecut la construcția de bunkere și fortificații defenisve. Numele și codificarea lor legală dau camuflaje diferite dar realitatea lor funcțională e unică: blocarea societăților rebele și a protestului lor exprimat prin vot. Transformată în propagandă și impusă prin subversiune oficială, ideologia anti-democratică e, practic, la putere în cea mai mare parte a Europei de Vest.

Suita de șocuri e înțeleasă de UE ca pericol existențial, deși alegătorii cer – în cuvintele lor, nu în cuvintele atribuite lor – o corecție de sistem. UE nu poate face așa ceva, din interiorul unei ideologii care exclude orice alternativă sau reevaluare. De aici, o ripostă funestă. În esența, asta înseamnă că, sub presiunile directe, trucurile de procedură și manevrele de imagine ale UE, sistemul politic participativ se transformă într-un regim oligarhic, dominat de oroarea de democrație.

Operația se desfășoară în regim de urgență și aduce tot mai mult cu disperarea unui echipaj care aruncă tot ce mai e la bord, pentru a evita naufragiul. Dezastrul electoral al euro-partidelor de ”elită” din Germania și invazia migranților la Ceuta, într-o Spanie abandonată de un alt euro-partid de ”elită”, au fost lovituri masive. De fapt, UE știe foarte bine că nu mai e mult timp.

Valul suveranist – cum e botezată țîfnos-calomnios mișcarea europeană de redresare democratică - înaintează. Pînă la urmă, alegerile anticipate pot fi amînate dar nu evitate în România. Anul viitor vor avea loc alegeri în Spania, Italia, Polonia, Slovacia, Grecia, Finlanda și Estonia.

Piesa nucleară sînt, desigur alegerile prezidențiale din Franța. Sondajele o dau câștigătoare pe Marine Le Pen. Panicată, Franța macronistă a trecut, deja, la intrigi preventive. Informații plauzibile spun că, în culise, oficiali francezi încearcă să asambleze o conspirație legalistă și presează pentru decizii rapide la nivel UE. Ele ar urma să creeze acel șah-mat pe care dreapta, ajunsă la putere, îl va găsi pe masa de joc.

E vorba de adoptarea urgentă a Bugetului UE, înainte ca o administrație Le Pen să micșoreze contribuția Franței. E vorba și de suspendarea dreptului de veto al statelor membre în materie de politică externă UE. Cu o servilitate impecabilă, guvernul României e singurul stat est-european care sprijină anularea dreptului de veto și, prin asta, suprimarea oricărei șanse de politică externă națională. Consolarea și speranța vin din tradiția care spune că UE n-a fost niciodată capabilă de mobilizare rapidă. E posibil ca noul cîmp de mine să fie minat de lentoare și anchiloză birocratică.

Dar, dincolo de rețetele complicate ale aparatului UE, un lucru e clar: orice ar fi, alegerile trebuie evitate sau controlate.

Asta ne aduce la cazul României și la mania creativă cu care autoritățile produc noi și noi rute ocolitoare ale democrației. Orice poate fi și trebuie invocat, dacă asta ține alegătorii departe de urna de vot: banii europeni, pilonii PNRR, ploaia sau seceta, invazia rusă, spectrul dictaturii, bio-diversitatea și, de ce nu?, cele exact șapte zile nefaste ale săptămînii. Cel mai invocat pretext sînt, desigur, banii. E o prostie. UE nu a încheiat un acord financiar cu guvernul Bolojan, cu guvernul anterior lui sau cu guvernul pe care Bolojan își permite să îl sugereze pentru viitor. UE a încheiat un acord cu Guvernul României. Și tocmai asta e rătăcirea democratică pe care UE trebuie să o îndrepte acum.

Asta înseamnă că UE nu lucrează decît cu guvernele pe care le impune sau controlează. Iar asta presupune, mai departe, că guvernele dorite de UE nu sînt totuna cu guvernele votate de alegători. Democrația află că, în calitatea ei de persoană imprevizibilă, a trecut în rîndul adversarilor UE. Ideologia unită a UE e în pierdere de teren și acest necaz e înțeles ca un cadou nemeritat din partea democrației nerecunoscătoare.

În consecință, starea de bază a UE e frica de alegeri. E frica pe care UE caută să o transmită alegătorilor, sub diverse refrene și pretexte. Alegerile nu mai sînt acele ocazii necesare în care electoratul se exprimă direct ci acele perioade nefericite în care dușmanul scoate capul, dezinformarea e năpraznică iar democrația ”noastră” e în pericol de moarte. Alegerile sînt demonizate constant și ating reputația de bal al vampirilor. Recent Prim Ministrul Polonez Tusk a stabilit că germanii care au dat victoria locală partidului anti-sistem AfD sînt ”idioți și trădători”. Presupunerea, încurajată oficial și în România, e că alegătorii au luat-o razna și au rupt legătura cu realitatea.

Asta e povestea, de la un capăt la celălalt al Europei. Adaosul românesc e interesant dar nu surprinzător. Statul român s-a retras complet, spre a deveni un client pasiv, la nevoie gata să înmulțească sau să scoată culorile din tricolor. În plan istoric, statul s-a întors la practica fanariotă și comunistă. Tutela se cumpără, se folosește, se cîntă dar nu nu se discută. Treaba statului e să se închidă asupra lui însuși, să consume beneficii de administrator, să nu iasă din cuvîntul hegemonului și să țină gloata în țarc.

Rezultatul e un fel de a moderniza înfeudarea: eurobăgia sau iobăgia light. Care are atracțiile ei. Supușii nu mai sînt legați de glie, au voie să plece de pe domeniu și sînt, chiar, bine priviți dacă nu se mai întorc. Cei ce rămîn, adică fraierii, pensionarii și încăpățînații optimiști plătesc birurile dar nu au voie să stea prin preajma nobilimii și nici să se amestece în treburile ei. Au, în schimb, voie sa vină la alegeri, unde se pot juca liber băgînd hîrtii în urna de vot. Dacă votul se repetă sau nu, dacă e bun sau greșit și ce înseamnă el pînă la urmă, toate astea nu sînt de nasul prostimii și nici nu țin de democrație. Stăpânirea stabilește rezultatul.