*
Sub acest titlu veți putea găsi, periodic, dovada că nu numai autorii acestui blog, gîndesc profund. Veți putea citi, adică, o revistă sumară a intervențiilor recente în dezbaterile politice și culturale de limbă engleză.
*
Edward Skidelsky denunță, în The Critic, ” Spectrul Totalitaismului”. E vorba de cenzura și persecuția dogmatică impuse în viața publică de fanatismul neo-marxist universitar american și de imitațiile lui europene. Skidelsky e un om de stînga autentic, după modelul uitat al democraților cu principii social-creștine. Poate asta îl face să vadă rădăcinile totalitarismului universitar atît la stînga cît și la dreapta. Analiza e, însă, revelatoare. Năbădăile progresiste au devenit un cult agresiv, puternic, și periculos.
John McWhorter, un sociolg de culoare își pune pielea la bătaie fără să țină cont de culoarea ei. McWhorter e un caz rarisim de curaj universitar (altul e de găsit și citit la matematicianul Sergiu Kleinermann).
Una din cele mai recente intervenții ale lui McWhorter discută același ”totalitarism” evocat de Skidelsky dar aduce o corecție elementară. McWhorter amendează inocența profesată de Skidelsky odată cu argumentul ”și stînga și dreapta”. În fond – întreabă McWhorter – unde, anume, în ce instituții oficiale și organizații de stat e dreapta la putere? Ce pondere, alta decît zero, au ideile dreptei în ideologia cercurilor conducătoare ale lumii occidentale?
Taki Theodoracopulos, sceptic rafinat și contrarian ironic, descrie ”Sfîrșitul Adevărului” – anihilarea gândirii, sub controlul milițiilor extremiste ale stîngii americane.
O analiză a vortex-ului birocratic american și a capacității lui de a genera limbaje ce permit o realitate duplicitară vine de la Christopher Roach, într-un text despre ”a doua contabilitate”. Mai precis, despre legea creeată pentru a anihila legea.
Dezvoltînd aplicat linia deschisă cu ”The Coming of Neo-Feudalism: A Warning to the Global Middle Class”, Joel Kotkin scrie despre prăbușirea Californiei. Fostul paradis psyche-surfo-delic a falimentat sub îndrumarea elitei pro-socialiste locale.
David Mikics pune laolaltă mecanica sacrificială a proceselor staliniste și industria febrilă a demascărilor din universitățile americane. Rezultatul, dezvoltat în ”Moarte mie însumi!”, e confluență șocantă. Cu naunțe distincte dar efect identic:
” Of course, America is not Soviet Russia, or, for that matter, Xi’s China. Our new political commissars don’t use torture, prison cells, and executions. Today’s woke ideology can be publicly attacked, unlike communism in the Soviet Union. Its critics are in fact legion: According to polls, most Americans of all genders and ethnicities think political correctness is a problem. But people are afraid for their careers, and so they remain silent—no matter how much “power” or “privilege” they ostensibly have.”
Gary Saul Morson – probabil cel mai însemnat slavist al epocii noastre – scrie în marginea unei cărți care demontează mecanismele de teroare și auto-denunț dominante între scriitorii sovietici și în Uniunea Scriitorilor Sovietici (Carol Any – The Soviet Writers’ Union and Its Leaders: Identity and Authority under Stalin).
Jacob Howland marchează a 150-a aniversare a Demonilor lui Dostoevski și urmărește întruparea intuiților vizionare ale romanului în nihilismul contemporan.
Robert D. Kaplan reconsideră romanele istorice ale lui Soljenitîn și descoperă o capodoperă încărcată de filozofia istoriei (aplicată anilor 1914-1917 și prefacerii revoluționare ruse).
Moscow Times aduce o știre aproape complet ignorată în alte părți. Amnesty International nu îl mai consideră pe Alxander Navalny ”prizonier de conștiință”. Idolul nu mai convine. Încadrarea a fost retrasă în urma unor declarații mai vechi ale lui Navalny, în calitatea lui prea puțin cunoscută de naționalist rus. Dealtfel, sanctificarea lui Navalny e un proces mediatico-politic subtil și discutabil.
Discuția, dezvăluirile și contra-dezvăluirile au început acum mai bine de un an și continuă. Evident, totul sub suspiciunea întronată de marele șah-mat generat în astfel de cazuri: cine are ceva de obiectat la cultul lui Navalny trece, automat, pe lista ”oamenilor lui Putin”. Totuși!
Tim Ogden a pus întrebări incomode în The Spectaor.
Eliot Borenstein, Profesor de Rusă și Studii Slavice la New York University a găsit paralela cea mai veridică: ”Navalny nu e Mandela. E Aung Sang Suu Kyi.” Unde Aung Sang Suu Kyi e fosta darling a intelighenției liberale occidentale, transformată în naționalist birman, lăsată din brațe și regăsită după îndepărtarera de la putere.
Ar fi util de notat că observația lui Borenstein e incompletă. Mandela însuși a fost un marxist vinovat, cu acte în regulă, de activități teroriste, azi uitate sau camuflate. O recapitulare utilă a cazului Mandela poate fi găsită (de 8 ani încoace), aici, sub semnătura lui Andrew C. McCarthy.
Elucidarea imaginii lui Navalny e bine servită de Anatol Lieven, un istoric sobru al lumii ruse. Lieven pune în balanță și ce știm și nu am aflat la timp despre convingerile lui Navalny.
Alexey Sakhnin duce mai departe discuția, de pe pozițiile stîngii radicale, și lasă în urmă observații acide.
Masha Gessen, o mini-vedetă a liberalismului East Coast, scrie cu oarecare staisfacție reținută despre bubele din dosarul Navalny.
Larry Siedentop, întreabă în Unherd: ”Va putea UE supraviețui morții liberalismului?” Siedentop procedează metodic la descifrarea mutațiilor ideologice în lumea occidentală post-1945 și constată că liberalismul propriu-zis a fost înclouit lent de utilitarism și a degenerat, apoi, într-o caricatură etică militantă.
Micael Lind, sociolog și autor al explozivei ”The New Class War: Saving Democracy from the Metropolitan Elite”, respinge mitul de serviciu al imigrației ca furnizor de beneficii morale, succes economic și consolidare politică.
Norman Doidge scrie un documentar întunecat despre originile suspecte ale epidemiei COVID și complicitatea China-WHO. Indicii asemănătoare au fost semnalate și analizate încă din decembrie 2020 de Lt. Col. Dr. Dany Shoham.
About Post Author
