Sinucidere prin progres – sfîrșitul civilizației occidentale

Cu pas vioi și mintea împleticită, sfîrșitul civilizației occidentale a intrat în faza executorie. Și totuși, acest ultim spectacol nu repetă detaliile crîncene care  ”împodobesc” prăbușirea lumilor și căderea imperiilor. Sfîrșitul civilizației occidentale nu e însoțit de tropot de cai și trîmbe de fum. Nimic ”roman” în această năruire. Ceva esențial s-a schimbat în eticheta istoriei terminale. Violența nu mai are trecere și sens. Surparea vine, autogenerată, dinăuntru, ca efort final al unei lumi ce a renunțat la ea însăși. Mai eficientă decît orice atac militar și mai neiertătoare decît orice pîrjol sau jaf, auto-anihilarea scoate din joc pilonii de sprijin și dizolvă încrederea în rostul vieții trăite occidental. Depresia, pesimismul și negația dau armamentul moral. Inversiunea, abandonul și ignoranța curăță orice urmă de regret pentru ce e pierdut. Nimic nu mai e respectabil și recuperabil dintr-o lume declarată, pînă la cel mai mic detaliu, greșită și vinovată. Portărei entuziaști și dricari hotărîți stau la poartă, cu siguranța poterei care știe că n-a greșit adresa. Sau – mai potrivit celor ce au înlesnit grozăvia – cu siguranța călăului entuziast care e sigur că nu are în față acuzatul greșit. 

Cine se declară nedumerit sau se simte mutilat din senin de această surpriză funestă a fost indiferent la procesul care se apropie, acum, de sfîrșit – deși asta nu îl va păstra între supraviețuitori. Șocații și jigniții sînt tocmai mințile neatente sau, pur și simplu, inocente care n-au luat în seamă avertismentele anterioare. Nimeni nu poate spune că n-am fost preveniți. Geneticieni culturali occidentali sau răsăriteni (Berdyaev, 1924) au avut răbdarea înspăimîntată de a privi înainte fără să-și suprime memoria. De o sută și ceva de ani încoace, o literatură vastă și rău prevestitoare a înșirat presentimentele, analizele și teoriile căderii ce va să vină: Nietzsche (1884), Spengler (1922), Toynbee (1934), Taubes (1947), Voegelin (1952) și Nelu, decretînd resemnat (aseară, în metrou) ”s-a-ntors lumea cu fundu-n sus!” Toate aceste rezumate apocaliptice au spus ce era de spus, au fost înfierate de inițiații în știința binelui programat și au rămas în raft. 

Acum, a venit rîndul observației directe și ora tîrzie a practicii degenerative de grup. Realitatea urmează, învinsă, curba unei umanități înjugate la palavrele însorite ale nebunilor. Nimic nu descrie mai bine miezul vremurilor în care trăim decît voința de auto-anulare și dorința de a poza, simultan, în rama unei superiorități ce-și surpă fundația. 

                                         Dar noi, excepțiile?

Dar noi, excepțiile? – vor întreba, încrezători, o mulțime de est-europeni necontaminați de pasiunea sinuciderii și profund vaccinați de experiența mecanismelor de control comuniste. Inclusiv acei români ce se știu  străini de balul obscen al eșecului spiritual occidental. În fond, dacă Occidentul – adică lumea în care trăim, central sau mărginaș, de aproape 500 de ani – se stinge sub apăsarea propriei fugi de conținut, nu pare treaba noastră, a românilor și, mai larg, a est-europenilor. 

Așa e și nu contează. 

Această judecată care cere scutire de scufundarea colectivă în nebunie e un alibi inutil într-o lume perfect unificată în jurul fărădelegii legiuitoare. Focul care arde cetatea din interior nu va ocoli periferiile. Adevărat, n-am fost niciodată participanți la drama occidentală dar i-am fost și îi vom fi tot timpul anexați, remorcați și colaterali. 

Nu ne are rost să ne bizuim pe dezinteresul în care prostia și ignoranța politică a României actuale cred că ne stă protecția. Retragerea în codru nu mai e posibilă. Ea a presupus dintotdeauna un simț de orientare ultraprofesionist și o iuțeală de picior neîntrecută. Astăzi, toate instinctele care dădeau, odinioară, sănătatea nerușinoasă a fugii și măiestria suplă a eschivei sînt blocate. Nu mai știm încotro e codrul și nici măcar dacă așa ceva mai există. În plus, dezastrul ramificat al noii noastre educații naționale ne recomandă să stăm indolent acasă: nu e nimic de salvat. Nici în codru, nici în brațele familiei, nici alături de Dumnezeu, nici printre cei cîțiva pe care, încă, îi credem și admirăm. 

Vom fi absorbiți de vortex. Adevărat: capul plecat sabia nu-l taie. Și mai adevărat: capul prost cade fără rost. 

Ideologiile reformiste, umanitare, progresiste și emancipatoare nu iartă și nu iau prizonieri pentru a-i feri sau întreține în vechea lor uniformă. Teoria supraviețuirii prin bravada neaoșă a rezervei noastre spirituale nepătate e o iluzie leneșă. Ultima oară cînd am fost vizitați și devastați de o urgie asemănătoare, comunismul n-a sosit încărcat de derogări și dispense. Țăranii, Maniu, Rebreanu, muncitorii și Tase – tatăl lui Nae, mai sus pomenit – au fost pedepsiți crunt și la fel. De ce ar fi, acum, altfel? Dintr-un singur motiv: pentru că va fi mai grav, mai adînc și mai perfid. 

Ce știm deja e că noul dezmăț al Ideii Unice e mai iscusit și mai nemilos decît toate pușcăriile ținute laolaltă de vîna de bou comunistă. 

Nebunia care ia locul minților noastre nu mai survine străpungînd frontiere sub șenile de tanc. Dimpotrivă, ideologia ce vrea scalpul civilizației occidentale și – pentru Dumnezeu uitatul! – comune e insidioasă și, adesea, consimțită. În locul invaziei stă dezorientarea copiilor cedați, încă din primele clase, educatorilor demenți. În locul șenilei de tanc, lucrează directivele și campaniile publice, propaganda corporatistă, media iresponsabilă și comerțul cu minorități microscopice – viitoarele stăpîne de societăți. Toate calcă și sapă mai adînc decît șenila.  

În plus, timpurile prind România complet nepregătită, mai bine zis, ruinată de viciile interne ale unei istorii pe care națiunea a stimat-o doar spre a o cunoaște cît mai puțin. Dezastrul politic în care trăim astăzi nu e o erupție accidentală. Apariția covîrșitoare a imbecililor dirigenți care rînjesc de sus spre noi, încoronate de rictusul tîmp al Președintelui Iohannis, nu e inexplicabilă și n-are nimic a face cu vreo boală necunoscută sau nemeritată. 

România fructifică, acum, toate erorile și aberațiile pe care le-a tolerat și încurajat, în timp ce și-a spus singură că e o națiune constituită solid, pe bază de dor, doină, eroism, unitate și neatîrnare. Dealtfel, mitul independenței a fost mitul central secretat de comuniști și asta nu e o născocire venită din văzduh. În ciuda lipsei lor atroce de conștiință și cultură, comuniștii – pînă și comuniștii! – au simțit fără să știe prea bine cum, că țara pe care au capturat-o e șubredă în fibra ei cea mai inexistentă. De aici obsesia declamatorie și trucată a independenței. Precum la comuniști, așa și la pașoptiști, liberali și alți patrioți generați de complexele unei nații nesigură pe ce e, pe ce are și pe ce poate. 

Așadar, dacă e să jucăm ultima horă cu partitura pe masă și cu instrumentiștii în casă, e bine s-o spunem limpede: existența noastră istorico-națională se apropie de irelevanța pe care a știut să o mascheze atîta (plăcut) amar de vreme. 

Nu avem ce regreta în afara destinului individual. Și asta pentru că n-am alcătuit vreodată altceva decît o sumă fictivă de pretenții politice, susținute de amintiri etnice și lingvistice lirice, deși reale și comune. Ne-a reușit doar ce am avut din naștere și am pierdut restul pentru că n-am încercat altceva. Eroi, cîntece, răzmerițe, dezordine și iuțimi de limbă bifurcată: doldora! Gîndire, credință, bază și hotărîri comune: ioc și, chiar, mai puțin!

                             România: pre-ce? și post-cum?  

Cînd comunismul a căzut cu de la alții aprobare, nimic nu era clădit, nici o plasă și nici o structură de voință națională nu s-au aflat dedesubt. Din adîncuri și din jur a izbucnit, iar, unica noastră competență istoricește cultivată: rîvna de rob-trișor la cîștigul care face nenorocirea celuilalt. 1989 n-a găsit, la noi, o societate pre-democratică cau pre-capitalistă ci a prelungit un post-comunism în regim de figuri libere. Nu am stat pe un Gdansk și nu am urgentat apariția Armatei Roșii care n-ar fi avut nimic de reprimat, în afara cîtorva generații de bancuri strălucite. O mînă de disidenți singular-bizari au înțeles că au o datorie personală de conștiință și s-au ipostaziat, fără s-o știe, în martiri inutili și neurmați. Doina Cornea a luptat cu un curaj admirabil, gol, izolat și perfect inadecvat societății pe care credea că o mobilizează. Vasile Paraschiv – un alt răzvrătit uitat din naștere – a fost devorat de anonimat și indiferență. 

La fel de grăitoare a fost apariția, post-1989, pe baricade dinainte compromise, a unei generații auguste de supraviețuitori veterani, în frunte cu hulitul și umilitul Corneliu Coposu. Atît am putut livra: figurile arheologice ale unei lumi deja distruse. A fost perfect convenabil pentru regizorii post-comunismului: un bătrîn incomunicado, plimbat și scuipat spre a discredita principialitatea vieții politice. 

Firește, adopția democrației, pe care nimeni n-a curtat-o cu adevărat în sînul societății românești, a eșuat din prima clipă. Adică din clipa în care a fost ambalată ca semn distinctiv de noblețe față de nesimțirea vulgului. Transformată în insignă de statut și superioritate etică, democrația a intrat în prizonieratul exhibiționismului frustrat și n-a mai ieșit de acolo. S-a vorbit și scris enorm despre denaturarea fesenistă a democrației. Nu s-a spus, încă, nimic despre falsificarea ei liberală. Deformarea liberală a democrației a jucat și joacă un rol esențial. Confuzia între liberalism și democrație, între agenda progresistă și libertate a înaintat, încurajată de predici și predicatori importați sau imitați tot mai activ acasă. Consecința acestui abuz propagandistic e instaurarea unui regim în fals, a încă unui regim de impostură istorică – una din acele farse în care am știut dintotdeauna să mimăm atît de convingător (Ce-o să zică Europa?) Numai că, de data asta, ne-am jucat cu un foc necunoscut. 

Înainte, pe parcursul tuturor lungilor noastre simulacre de adaptare la idei și mode ideologice reformist/iluministe, n-am avut de pierdut decît caftane, slove chirilice,  moșii la masa de joc și, după 1945, lanțurile care ne legau, totuși, de libertate. După 1989, miza a crescut letal. Am pierdut rapid bazele cunoașterii, simțul minim al competenței, orientarea minimă a existenței și modestia de orice fel. Am cîștigat imediat, o prostie ilustrată imperial de lumea politică și de sloganurile livrate ei de demagogia euro-liberală. O ignoranță cumplită a mîncat orice urmă de acord în limbă, informație și în presă. Educația școlară a fost lăsată să moară prin multiplicarea infinită a pseudo-universităților și a titlurilor doctorale livrate la cerere sau furate fără rețineri. Cu migrația milioanelor de muncitori, meseriași, cercetători și viitori specialiști în altceva decît decadență lingvistică,  am pierdut restul. Am rămas singuri cu rezultatele concrete ale farsei pe care am alimentat-o din prima clipă de libertate. 

Această retragere națională în provizoriu, indiferență și închipuire goală a fost bine pregătită și dată la copt în ultimele cîteva sute de ani. Dacă deznodămîntul vine acum, asta se întîmplă pentru că am devenit mult mai ușori, ca români și  ca ființe umane. Dar panta pe care alunecăm nu e un tobogan local. Ea a fost lărgită și dă loc tuturor națiunilor. Procesul dezagregării a depășit tot ce e bolnav din motive naționale, a atacat bazele civilizației europene și, acum, ne trage la fund mult mai lesne. Oricît am fi de marginali, șireți și demagogi, sîntem neputincioși și dispensabili, ca un maldăr de scame vînturat de instalații mult mai mari: europenismul dogmatic, adoptat spre autogratificarea snoabă a frustraților, mania idioată a anti-corupției, comandată și folosită cinic de liberalii amero-bruxelezi penru a face curat pe cîmpul de joc. Și nimic altceva. 

Nici o redescoperire a valorilor, nici o recuperare sau consolidare a cunoașterii prin istorie, umanism, artele scrisului și instrucția clasică. Numai racordări la termeni, devize și programe sanctificate rapid și livrate ca supliment vitaminos de modernizare. Așa de pildă: restructurarea, reforma, obsesia arieratelor, privatizarea ca exorcism anti-socialist, discriminarea, drepturile minorităților și înmulțirea lor exponențială, sacrul aquis-ul comunitar, normele și valorile europene, transparența, dezbaterea publică, procedurile, racordarea la …, strategiile, planurile naționale, setul de politici mereu publice, statul de drept ca mantră și pansament, independența presei altfel prostituată veterană, profesia de dascăl întîmplător susținută de analfabeți și solidaritatea de breaslă mereu a jurnaliștilor care au primit telefonic dispoziția să o manifeste. Însumînd: o clovnerie verbală susținută cu aerele dogmatice ale unei teologii de împrumut.  

Dacă mai e ceva de făcut, ar trebui să urmăm bunele maniere ale autopsiilor bine practicate. Adică, să pricepem, fie și postum, ce a produs și grăbit nu atît banala, palida și previzibila noastră cădere, cît naufragiul occidental, de care sîntem legați, chiar dacă facem, cel mult, figură de lăutari simpatici pe punte.

                                      Ce mai facem?

Trebuie să vorbim, mai întîi, de dispariția lui ”a face”. E simplu. Lumea occidentală nu mai știe și nu mai poate face nimic finit, solid și utilizabil, cu mîna ei. Nu pentru că new-yorkezii au uitat arta cioplitului în lemn sau pentru că nimeni nu mai știe să bată un cui, cu excepția piroanelor pe care și le înfige în talpă. E vorba de cu totul altceva. De capacitatea de a fi parte a lumii prin creație, prin cunoașterea și priceperea care adaugă ceva la ordinea lumii.  Odată pierdută sau uitată această capacitate, toate lucrurile se ușurează de valoare, substanță și înțeles. Toate trec într-un muzeu care își distruge exponatele, sub privirea indiferentă a așa zisului beneficiar. Tot ce ne înconjoară, toate obiectele instituțiile sociale, munca și rezultatele ei devin ale altcuiva: ale unui creator îndepărtat care livrează neîncetat produse multiplicate, fără altă valoare decît trecerea lor rapidă prin prezent și dispariția lor neremarcată și neregretată. 

Lumea noastră nu mai e a noastră prin ce facem în și cu ea. E, dimpotrivă,  lumea celor ce produc în locul nostru – pentru noi, cei ce am cedat povara lui ”a face”. Lumea celor ce ne împrumută, ne întrețin și ne cer să trăim pe aceste baze, mult peste ce putem și ce știm să facem. Viața furnizată din exterior și mirajul infinității ei serviabile dau regula și închid existența într-un vacuum, la rîndul lui de împrumut. În acest univers abundent și gol, nimic nu mai e al nostru deși avem acces instantaneu și aparent gratuit la orice. 

Nu mai facem mobilă, nu mai știm să atingem vreo altă unealtă în afară de mouse și nu mai înțelegem cum se pune un geam. Nu mai credem că lucrurile au valoare pentru că au un creator, deși sîntem convinși că totul e dator să apară în lume produs undeva, de o mașină care nu poate și nu știe să se oprească. Acest vîrf de detașare trebuie înmulțit de milioane de ori pentru a descrie, măcar în parte, deșertul productiv care dă, azi, matricea goală a lumii occidentale. Poate nimic altceva nu ilustrează mai bine retragerea creației decît auto-distrugerea frenetică a reprezentării prin artă – fosta maternitate a geniului occidental. Colapsul artelor sub dictatul modernității a dus la dispariția completă a creatorului care e, acum, înlocuit de oricine are nesimțirea temerară și impertinența mecanică de a se proclama artist, plasînd o linie sau nici una pe perete, aruncînd conserve expirate pe podeaua sălii de expoziție sau plimbînd un cîine în jurul unei șalupe ruginite. ”A face” a trecut în cel mai desăvîrșit refuz al creației și recită apologia stingerii. 

Nici copii nu mai facem și nu mai înțelegem sensul familiei iar asta e reflexul natural și logic al unei lumi care nu-și mai produce singură viața ci o captează pe credit, din import și fără emoție – sub îndrumarea prestigioasă a noilor ideologi infailibili. Devalorizarea vieții e singurul producător în masă și nu încetează să acumuleze argumente pentru extincție. 

Un singur ”sector” licărește, crește și prosperă: producția de producători de imagine și simboluri. Noua clasă a directorilor politico-birocratici de formule, totemuri și iluzii digitale exacte. Birocrațiile care reglementează sau își închipuie că reglementează realitatea, viața, biologia, ideile, timpul, societățile și istoria. Administratorii de destin specializați într-o logoree selectă, fabulos răsplătită cu poziții de prestigiu și stipendii grotești. Această fanfară intonînd imnuri de posedați progresiști petrece lumea occidentală spre faliment. 

Planeta extrasă eroic de sub delincvența climatică a muncii și a producției, egalizarea perfectă și premierea victimelor ce vor fi, mai apoi, lutul din care se modelează castele superioare ale rasei și sexului, eliberarea de toate digurile și barajele care împiedicau năvala dogmatismului – toate aceste teme și lozinci sacre sînt tot ce mai facem. Ele dau singura realitate admisă și singurul viitor posibil. Efectul e un tsunami în tezaur. Toate bunurile și valorile sînt măturate de dispariția limitelor, de evaporarea granițelor, de desființarea familiei și de amalgamarea scelerată a sexelor. Într-o casă lovită de tornadă, orice e orice și totul e un munte de nimic. Numai o șotie existențială ceva mai improbabilă decît loteria cîștigată săptămînal ne mai poate promite un viitor și o civilizație stimabile. 

Însă drama pe care o hrănim nu trebuie scutită de prozaic și de meschin. Să nu uităm și să nu ne legăm singuri la ochi: asaltul constrictor al birocraților și ideologiei progresiste e, pînă la urmă, un pas spre putere. Pînă la afacerile cerești, industria revoluționară care ne pregătește pentru binele absolut are treburi serioase pe pămînt, unde caută controlul total. 

Concertul global al recomandărilor, normelor de protecție, profilaxiilor și angoaselor instrumentate de patricienii cunoașterii e totuna cu deplasarea în afara politicii fundamental democratice și a discernămîntului autonom. Vizibil sau camuflat, presiunea care împinge terapii și binefaceri publice în lanț, mută decizia din zona parlamentară și din politica reprezentanților aleși spre a o pune în mîna ONG-urilor, a grupurilor de presiune, a birocraților și a experților nealeși. Tot mai multe din deciziile care promit un salt în calitatea vieții și în etica publică sînt formulate  sau aplicate de organisme și structuri auto-investite, complet nereprezentative, invariabil dincolo de critică și dubiu. Migrația  răspunderii e în toi și transportă voința democratica, într-un convoi complet securizat, spre instanțe perfect nedemocratice. Diminuarea vieții parlamentare, discreditarea criticii, ridiculizarea opiniei separate, defăimarea ”populismului” și demonizarea ”negaționiștilor”, sînt tot atîtea tehnici de diluare a democrației și a legăturii între alegători și regulile pe care ei ar trebui să le decidă și respecte.

                                     Numai ce e virtual e real  

A doua cauză a surpării de civilizație în care trăim e virtualizarea vieții – plonjonul integral în viața secundară, reflectată prin indicii de statut și pretenții. Nu e vorba doar de faimoasa legare a șerbului de mobil și a minții de facebook. Mai mult decît atît, e vorba de transferul complet al esențelor și misterelor existenței într-o viață care se desfășoară automat și aproape inconștient, dincolo de mijloace, dincolo de ce avem și de ce ne putem permite în limita a ce avem. 

Aproape toate dacă nu toate felurile noastre de a trăi, munci, consuma, dori și muri sînt generate și finanțate fictiv, în virtutea unei mecanici care exclude gravitația, consecințele și limitele. Emisia nelimitată de monedă reală sau virtuală, creditul practic gratuit și mistica îndatorării perpetue au deformat înțelesul și raporturile care descriu posibilul. Relaxarea universală a țîșnit din ipoteza, acum adoptată oniric de toate guvernele, după care îndatorarea nelimitată nu e o problemă iar cheltuielile pe bani emiși dincolo de orice prudență (QE – Quantitative Easing) sînt soluția care rezolvă magic orice dezechilibru: inflația, sărăcia, inegalitatea, crizele, COVID, terorismul, șomajul. Trilioane și trilioane se tipăresc sau se nasc din tastatură și circulă fără probleme, ca și cum ar fi o valoare acoperită de o realitate certă. 

În ultimii aproape 20 de ani, această adicție încîntătoare a luat locul gîndirii, politice și economice. Orice e posibil pentru că e posibil. Efortul, încercările, eșecul, critica, descoperirile, erorile și travaliul de orice fel au devenit inadmisibile și au fost înlocuite de o rețea de punere în asistență care înghite generații, clase și industrii. O perfuzie cosmică de bani gratuiți promite subzistența generală și permite creditorului să închirieze o umanitate ce-și pierde autonomia. Totul pare posibil și e posibil dar numai odată cu dispariția lumii pe care șamanismul financiar susține că o salvează. 

De ce ar mai trebui cineva să se zbată, să învețe, să muncească, să sufere și să sacrifice timp, energie și orgolii? De ce, cînd totul e la îndemînă și subvenționat? Educația și competența se pot cumpăra. Prestigiul și propria umbră pe pămînt sînt asigurate tuturor celor ce deprind temele, limbajul și atitudinea agreate. Ele dau parola de intrare în sistem și îi răsplătesc pe cei ce se așează disciplinat în subordinea marilor producători de simboluri și fantasme care otrăvesc ultimele rămășițe ale realității. A nu produce altceva decît ritmuri și virtuți conforme e, azi, esențial. Cu cît mai militantă și mai stridentă înscrierea în ireal, cu atît mai mult succes real și cu atît mai promovată imaginea. Condiția virtuală a luat locul vieții și lucrează la extragerea sensului din civilizația occidentală.  

                                 Arta dezarmării 

În sfîrșit, un al treilea motor de dezagregare se ocupă de compromiterea civilizației occidentale prin dezarmări suprapuse. Una după alta, dezarmările Occidentului dezvoltă capitulările interne care au invitat și grăbit sfîrșitul marilor lumi istorice. Nu e nevoie să coborîm prea adînc în trecut. Avem la îndemînă experiența recentă a enormei campanii de auto-dezarmare promovată, după 1960, de pacifiști. La apogeu, în anii ’80, frontul protestatar – intelectual – mediatic – artistic și civic cerea Occidentului să renunțe la propria apărare, în plină desfășurare nucleară sovietică. Logica răsturnată și eroismul civic tembel cultivat de artele negre ale propagandei sovietice prin toate nervurile urii de sine occidentale, dădeau noua conștiință progresistă – de la Londra la Viena și de la Stockholm la Atena. 

Cu timpul, această formidabilă capacitate de a adopta nebunia și de a-i da rolul conducător a evoluat într-o ură sistematizată împotriva propriei societăți. De aici, fixația dezarmării complete a spiritului și conștiinței de sine occidentale. Un efort oficial stimulat a pus la punct un pachet general de autoanihilare și l-a  transferat între idealurile de neamînat ale lumii occidentale. Suprimarea tuturor atuurilor materiale și spirituale ale lumii occidentale a trecut între răspunderile superioare ale progresismului. Cea mai vizibilă și celebrată în această serie de acte de sinucidere asistată ideologic e dezarmarea energetică. 

În mai puțin de 20 de ani, invocînd cele mai fantastice pretexte ecologice, lumea occidentală a fost livrată de proprii ei conducători dependenței de furnizori externi de energie condiționată politic. Viața sub șantaj energetic rusesc a ajuns o condiție permanentă. Producția internă de petrol, cărbune și energie nucleară a fost eco-demonizată și suprimată. Fanatismul ecologist a fost adus la putere dar operația nu e o simplă cedare în fața argumentelor etico-științifice imbatabile ale climatomainiei globale. Nevăzut, în spatele acestui aparent act de conștiință, stă un calcul de reierarhizare a economiei și a piețelor. În acest punct, condiția de șantajat voluntar și setea de putere își dau contorsionat mîna. 

Puerilii ecologiști nu o știu dar protectorii lor politici îi folosesc în stil mare: toată farsa eolian-solar-sustenabilă e încurajată și sacralizată de elite politice globale pentru a grăbi ceva altfel imposibil de urnit prin mijloace clasice: un transfer de proprietate gigantic din care economia clasică, privată și competitivă va ieși învinsă și în care  clientela economico-financiară corectă va ocupa poziții extraordinare de putere și bogăție. Oligarhia își așterne un culcuș organic și nelimitat. Esența acestui proces care duce la o schimbare generală de regim unește și conjugă toate noutățile progresismului: climato-mania, panica epidemiologică a anilor COVID, justiția rasială și sexuală, victimologia infinită și civismul zis anti-fascist. Toate duc spre unul și același sistem dominat de o eminență elitară.  

O clasă globală selectă sau, mai curînd, o castă gnostică presupus inițiată în căile ce duc spre eliberarea tehno-eshatologică vizează poziția de control absolut într-o ordine globală complet nouă. 

Gnosticismul occidental și recrudescența lui agresivă în ultimii ani cer cîteva explicații. Originea acestei viziuni e de găsit în filozofia religioasă a primului creștinism. Filonul e, probabil, mai vechi și a fost atribuit, rînd pe rînd, ideilor teologice iranice și iudaice. Dar cristalizarea violentă a activismul gnostic atinge maturitatea în creștinism și urcă din secolul IV, continuă cu bogomilismul balcanic, cu rebeliunea cathară, apoi, cu mișcările lui Munzer și Hus, după care e remorcat și transformat în ”modernizare”, ”emancipare” și ”progres” de contemporanii noștri permanenți Hegel, Marx, Lenin și continuatorii lor prin Școala de la Frankfurt. Istoria acestui curent devastator a fost descrisă de forajele istorice infinit erudite ale unor Simone Petrement, Hans Jonas, Eric Voegelin și Ioan Petru Culianu (între alții). 

În esență, erezia gnostică respinge armonia lumii create și ordinea natural-divină pe care le consideră căzute și imperfecte. Gnosticii cer și forțează un act purificator de reluare a creației date și de înlocuire a ei cu o ordine perfectă. Mecanismul acestei substituiri titanice e ”gnoza”, cunoașterea de care dispun inițiații în mecanica reparatorie a creației. Secretul revoluționar care legitimează clasa inițiaților e, la început, o anti-teologie ascetică, apoi, odată cu epoca modernă, rațiunea imbatabilă, spiritul istoriei, motorul relațiilor de producție și, în fine, ”identitatea” promovată prin justiție eco-social-rasial-sexuală. 

Firul gnostic traversează istoria spiritului occidental și reapare în frisoanele reformiste ale lui  Jan Hus și Thomas Munzer, apoi, sistematizat filozofic, la Hegel și Marx și, de aici, în practica generală a rebeliunilor fasciste, comuniste și, astăzi, progresiste. Filiația gnostică a sinistrei parodii spirituale ce ne însoțește astăzi e o explicație mult mai cuprinzătoare decît referințele mecanice  la nazism și marxism. Rebeliunea împotriva creației și a civilizației e străveche. Nimic nou, totul infernal.     

                                   Feudalism/Progresism

Miza celei mai noi apariții gnostice (progresismul) e, încă o dată, acuzația plenară împotriva realității/civilizației corupte, poluate, oprimate și distrugerea ei prin îndepărtarea valorilor ce o susțin. De aici, cinismul agresiv și dezinvolt al progresiștilor contemporani. De pe pozițiile lor dominante în media, în sistemul politic, în lumea civic ONG-istă și universitară, ei își atacă permanent propriul grup etnic, demontează societatea în care trăiesc și fac apologia culturilor exotice pe care le îndeamnă să respingă normele societăților gazdă. 

Statele Unite au devenit, astfel, patria bizară a războiului dezlănțuit de elite împotriva ”omului comun” alb, productiv, de familie și a normelor, valorilor, limbii, tradițiilor, religiei și culturii lui materiale. În vreme ce economia pierde sectorul productiv și folosește mega-atelierele chino-indiene, clasa productivă de acasă e pusă sub toate acuzațiile posibile și internată moral în prizonieratul rasismului, șovinismului și populismului. Migrația face figură de virtute și remediu miraculos iar noii sosiți sînt încurajați explicit să respingă integrarea și valorile de bază ale societății americane. Copilul de culoare învață la școală să vadă în colegul lui alb un purtător vinovat de privilegii iar copilul alb află că trebuie să se urască pe sine și pe toți cei asemenea lui. Evident, culpa și rușinea sînt selective și nu îi ating pe albii membri ai cultului gnostic. Revoluționarii sînt scutiți de revoluție. 

Consecința acestei departajări de castă nu poate fi decît un feudalism nedeclarat, același pe care l-au construit, temporar, comunitățile organizate în jurul logicii de cult, de la cathari, la comunarzi, socialiști, utopiști și naturiști. În toate aceste cazuri, corpul elitar va reprima o ”țărănime” retrogradă. ”Șerbii” (”deplorabilii” denunțați de Hillary Clinton) vor va afla, în sfîrșit, cine e stăpînul. Civilizația se va reduce la distopie colectivă. Singurii exceptați vor fi, desigur, ”aleșii”, protejați de așa numitele ”gated-communnities”. Totul, după ce noua castă va fi vîndut sau distrus argintăria familiei: ideile, cunoașterea, tradițiile și relațiile umane care au făcut măreția civilizației occidentale.   

Dezarmarea prin desăvîrșirea ignoranței e a doua treaptă a procesului general de auto-suprimare occidentală. Dezarticularea culturii occidentale nu e o deraiere  de ultimă oră. Ea a început, principial, odată cu pretențiile vehemente ale autonomiei raționaliste și cu  eroismului prometeic al artistului anti-canon,  îndrumat numai de pasiunile psihologiei personale (resentiment, contestație, demolare, grandoare) Dar asaltul decisiv are loc acum, odată cu anihilarea sistematică a instituțiilor de învățămînt, a presei și a informației. 

Patrimoniul, de la matematică la istorie, și figurile bazale, de la Beethoven la Rembrandt, au fost defăimate și tîrîte în fața plutonului de execuție, sub acuzația de rasism, sexism sau suprematism-alb retroactiv. Nimic din ce a creat civilizația occidentală nu mai e în picioare și nu mai poate fi cunoscut, altfel decît în cercuri restrînse și supravegheate sub bănuiala de extremism. Noua sferă cognitivă occidentală produce în masă generații de imbecili dopați cu revendicări și elanuri bezmetice. Militantismul e marfa unică și atitudinea recomandată, în toate disciplinele predate elevilor și studenților. Înainte de a știi, vine datoria de a respinge și nega. O carne de tun naivă și diabolic dopată asigură armata de presiune care împinge prin lume fetișul progresului. 

Tineri convinși de măreția lor etică decid să nu întemeieze familii și să nu aibă copii spre binele planetei (fără să știe că repetă practica ”encratismului”- parte a regimului ascetic al gnosticilor secolului IV) Băieți și fete trimiși la școală pentru a învăța măcar rudimentele culturii în care s-au născut se întorc acasă zdruncinați de îndoială și declară că au alt sex decît în acte sau n-au nici unul sau au mai multe. Mediatorii și consilierii școlari i-au trecut prin programe de reorientare și identificare ”gender„ Un copil deficient dă lecții de furie liderilor politici occidentali care se grăbesc să îi asculte năbădăile cu capul plecat. Greta, posedata pozitivă e plasată pe la conferințe unde repetă unul și același număr de dresură psihotică: fetița-alarmă recuperează fosta femeie cu barbă de pe la bîlciuri și iarmarocuri.  

A treia dezarmare occidentală e dezarmarea propriu-zisă. Anihilarea forței militare a lumii occidentale prin deciziile administrative și bugetare ale lumii occidentale. Armata și poliția sînt noile industrii sortite falimentării. În Europa, numai Franța și Marea Britanie pot conta pe ceva ce seamănă a armată dar asta numai în comparație cu absența completă a forței militare în toate celalalte state vest europene. Din cînd în cînd, liderii UE vorbesc halucinant despre constituirea unei ”armate europene” care ar urma să pună lucrurile la punct și să dea siguranță tuturor. E ridicol. Rusia lui Putin și China lui Xi rîd nu tocmai pe înfundate și îi fugăresc regulat aristocrația verbală europeană cu mecanisme de tip NS2, migrație la poarta Poloniei, șarje în Ucraina și rachete hipersonice chinezești și viruși scăpați din laborator cu bilet de voie de la Beijing. 

În America, reeducarea armatei a adus în poziții de comandă figuri triste și incerte de transexuali. Parveniții LGBT au pîrtie deschisă. Poliția e șantajată activ și dată pe mîna drojdiei anti-rasiste și anti-fasciste de stradă. Antifa are voie să pună pe foc orașe, în aplauzele presei progresiste. Dacă e opera ”deposedaților”, jaful cu mînă armată e legal la San Fransicko (fost San Francisco) Philadelphia sau Seattle. Oricine se declară anti-rasist sau anti-fascist are dreptul să ardă, să fure, să omoare sau măcar să ceară tăierea bugetului și așa minim al poliției. 

În toată această construcție, minciuna e stimulată bizar de pasiunea declamată pentru bine și adevăr. Antinomia e perfect compatibilă cu dedublarea gnosticului care proclamă anti-realitatea ca realitate fundamentală. Adevărul încă ascuns dar accesibil inițiaților vizionari își premiază căutătorii cu un martiriu pro-uman, rău înțeles de neconvertiți (mai nou, și nevaccinați). Cu atît mai mult, epoca (oarbă) și oamenii (nechibzuiți/păcătoși) justifică o îndîrjire revoluționară care interzice alternativele, dubiul și dizidenții. Legitimată de căutarea adevărului unic, ”obiectiv și științific”, străduința pios-furioasă a progresismului clădește minciuna ce va opri lumea în loc. Tot ce mai e altfel și nesupus va fi silit să se dispară sau să aprobe nevoile unei aristocrații ce și-a pierdut mințile și își caută religia în auto-glorificare. 

Palmaresul acestei orbiri clarvăzătoare e grotesc. Cele mai brutale contradicții devin posibile, fără să provoace regrete sau reconsiderări. Căci adevărul a cerut, de pildă, apariția celei mai fabuloase minciuni oficiale susținute de mass media și cugetarea americană: cei patru ani de îndoctrinare pe tema ”Trump omul rușilor”. Această fabricație sinistră e, azi, dovedită dar minciuna născută din acest adevăr fabricat vreme de patru ani și-a făcut treaba. Nici unul din promotorii de presă ai celei mai flagrante fake news cunoscute în presa occidentală nu a pățit și nu va păți nimic Breasla e solidară.  

Tot căutarea adevărului și dorința de bine au creat minciuna ce vrea o umanitate la dispoziția ”datelor științifice”. Tribul select care cunoaște, în exclusivitate, adevărul științific a făcut din COVID un atelier de înregistrare și înregimentare universală. Și din știință o subdiviziune a manipulării politice.  Inversiunea totală a adevărului și minciunii, a binelui și a răului e desăvărșită. Răsturnarea anunță un sfîrșit nedemn. Civilizația nu va supraviețui reevaluării tuturor valorilor. 

Aici și așa se încheie istoria spiritului care a făcut din lumea occidentală tot ce a fost mai bun și mai profund în viața umanității. Legătura cu ordinea fundamentală s-a rupt și libertatea de a recuceri sclavia în numele eliberării a izbucnit triumfal, slăvită din tot sufletul de cei ce îi sînt deja robi. Lumea noastră a trecut, lumea ce vine ne-a întrecut. 

Numai o revoluție-contra-revoluție mai poate restabili ordinea pierdută a lumii. Replicile, protestele și aparițiile charismatice ale liderilor anti-progresiști nu pot, deocamdată, opri curentul și nici răsturna noua clasă dominantă a gnosticilor progresiști. Imperiul dogmatic global al progresismului va lucra, singur, la propria cădere. Dar asta numai după ce catastrofa va deveni generală și insuportabilă. 

Între timp, oricine speră și crede, oricine refuză să accepte noul fanatism, trebuie să se considere un dizident și nu un partizan al stîngii sau al dreptei. O existență care afirmă cultura umană. 

2 Comments
  1. Eseu de referinta pentru lumea in care traim. Ca tot ce-a scris si scrie TRU. Cu tot respectul si scuzele de rigoare, imi permit o sugestie: mai putine metafore, spune lucrurilor pe nume, vremea literaturii a cam apus, suntem in razboi! Ca sa comunici adevaruri pe care diavolul le vrea ascunse, trebuie sa vorbesti atit de clar incit sa inteleaga si un copil de 10 ani (Dennis Prager dixit). Multumesc, articolele lui TRU ma ajuta sa lupt cu depresia de zi cu zi!

    Reply
  2. Ori sunteti calugari intr o manastire, ori traiti in Utopia, ori sunteti imbacsitzi de „profunzimea” mizera a Bucurestiului sau cea similara a Iasului..
    Dupa foarte multi ani petrecuti afara si practicind inginerie de top, va recomand sa eradicati patetismul inutil cu care va prezentati si cautati in jur evolutii performante incununate cu Suma Cum Laude si Magna Cum Laude …..si pe acei care le detin si le dezvolta. S ar putea sa va regasiti! Succes!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>