Brava lume nouă a anticorupției

Devin foarte suspicios de fiecare dată când aud de “anticorupție”. Nu pentru că adevărata corupție n-ar exista ci pentru că subiectul e masiv instrumentalizat propagandistic, devenind brațul înarmat al noii orânduiri socialiste de la Bruxelles, cu dragă noastră de Codruța în rol de Comisar al Poporului, avântată în luptă sub sloganul „Nimeni nu e fără pată!”. Ea e însoțită de o ofensivă mediatică pe un front foarte larg care începe să atace agresiv falsul subiect al „micii corupții”.

Un ONG (cum altfel!), Transparency International, dă semnalul culpabilizării generale a populației europene publicând un „Barometru al corupției” care conține un criteriu foarte curios: ce procentaj dintre cetățeni a apelat la o cunoștință pentru a rezolva o problemă cu o instituție publică în ultimele 12 luni. Nici măcar nu se pune problema de șpagă, doar dacă ai apelat la cineva.

Ideea că într-un stat ideal nimeni nu-și folosește vreo cunoștiință pentru a înlesni accesul la un serviciu public e atât de idioată dar în același timp așa de răspândită (în special prin mitologia înaltului funcționar care stă la coadă ca tot omul) încât merită câteva vorbe.

Adevărul obiectiv este că orice administrație publică din lumea asta e un organism birocratic care se hrănește cu hârtii, formulare și timpul cetățenilor. Nu pentru că sunt oameni răi acolo ci pentru că din asta trăiesc: cu cât mai multe formulare și proceduri, cu atăt mai mult de lucru, cu atât mai mulți angajați și putere politică. Vorba lui Creangă „Milă mi-e de tine dar mai milă mi-e de mine!” se aplică perfect funcționarului public. Sigur, idealul repetat obsesiv e “suntem în slujba cetățeanului” dar realitatea e că orice birocrație e în primul rând în slujba ei. Cea Bruxelleză nu face excepție.

Echilibrul cu interesul personal al cetățeanului e menținut strict prin mecanismul politic al votului – dacă o instituție pune presiune birocratică excesivă și inutilă pe cetățean, partidul la putere schimbă ceva în instituție să arate că-i pasă, ca să nu piardă voturi. În lipsa acestui mecanism orice instituție devine mai devreme sau mai târziu monstruoasă. Câtă vreme avem vot, ele se mulțumesc să fie la limita suportabilității. (Exact de asta inamovibilitatea politică a funcționarilor publici e de fapt o idee foarte proastă)

Concluzia, pe care o știe orice om matur care a interacționat în lumea reală cu instituțiile publice de tot felul, e că birocrația e prin definiție disfuncțională pentru că e centrată pe instituție în sine, nu pe cetățean, orice cuvinte frumoase am spune noi.(E de precizat că ăsta nu e un proces de intenție împotriva funcționarului, eu însumi am întâlnit funcționari admirabili în multe instituții de stat, serviabil și conștiincioși, mulți dintre ei conștienți de povara birocratică inutilă. După cum am întâlnit și nemernici și lacomi. Însă o instituție publică nu e suma funcționarilor, ea e mult mai mult)

La asta putem adăuga o altă serie de efecte sociale negative secundare, generate de înalta birocrație, mai precis Guvernul, care nu are suficientă motivație politică să investească în sectoare publice vitale unde efectele nu se văd într-un ciclu electoral, mai ales în educație și sănătate, sectoare în care lucrători publici esențiali pentru cetățeanul de rând sunt plătiți prost în mod tradițional. Banii se duc în special la investiții, de unde ciorchini de clienți politici ciugulesc zi și noapte milion cu milion. Dar bugetele de salarii rămân subdimensionate pe veci, în timp ce Iohannis reîncălzește supa sleită a „României Educate” și Statul dă șpăgi oficiale personalului medical implicat în vaccinare.

De problema sărăciei funcționarilor publici din educație și sănătate se leagă un subiect tabu, celebra „atenție”.Poate e vremea să spunem lucrurilor pe nume, anume că a plăti un lucrător din sănătate sau un profesor care e plătit mizerabil de stat, din proprie inițiativă, ca prețuire a calității muncii lui, nu e „șpagă”. Ci un impuls firesc de a recompensa un om desconsiderat financiar de stat. Sigur, există și cei care condiționează serviciul de primirea unor sume de bani sau care comit ilegalități pentru bani iar asta e cu adevărat Corupție . Dar ei sunt relativ puțini (deși mult mai vizibili) și țin de complet altă categorie, cea a infractorului. Însă nu pot fi convins o mie de ani că dacă eu dau 100€ unei asistente care a avut grijă ca o mamă de mine în spital, o transform într-o coruptă și pe mine în infractor.

În realitate, ceea ce numim „mica corupție” nu are nimic de-a face cu corupția ci e un mecanism paralel prin care societatea reglează distorsiunile create de birocrația de stat. Nu întâmplător originea lui e în comunism, când statul funcționa dincolo de dezastruos în relația cu cetățeanul. Dacă reflectăm puțin la natura termenului „corupție”, el redă amestecul a ceva rău în ceva fundamental bun. Și, în afară de faptul că teologic vorbind suntem cu toții corupți, ceea ce numim „mică corupție” e exact opusul corupției, pentru că e repararea a ceva rău. În fond scopul final al oricărei construcții sociale e bunăstarea materială și mintală a membrilor ei. Dacă birocrația excesivă devine o frână în fața acestui scop, e absurd ca în numele unei moralități idealizate să cerem că răul cel mare să fie suportat fără crâcnire, doar pentru a nu comite un rău mai mic. America e un model de societate în special pentru că e construită pe morala lui „Get the things done!” nu pe cea a „Demonstrează tuturor că ești un cetățean model!” iar orice manager de proiect știe că timpul costă bani și piedicile trebuie surmontate prin orice mijloace, dacă nu vrei ca proiectul în ansamblu să devină un eșec.

De altfel putem observa la lucru cancerul birocrației acolo unde mecanismul politic al votului nu mai funcționează ca cenzură a excesului: felul în care lucrează instituțiile publice între ele. Lista de mari proiecte de infrastructură sau construcții moarte după ani și ani de așteptat avize de la alte instituții e interminabilă. Sute de milioane de euro pierduți pentru că birocrația, cu o expresie prea inocentă față de realitate, „s-a împotmolit”.

Certitudinea istorică absolută e că birocrația excesivă și funcționarii indolenți pot produce costuri insuportabile în timp, bani și imagine pentru cetățeanul obișnuit. Repet, pentru că e un adevăr fundamental: Certitudinea istorică absolută e că birocrația excesivă și funcționarii indolenți pot produce costuri insuportabile în timp, bani și imagine pentru cetățeanul obișnuit.

„Apelul la cunoștințe” citat la început e tot la fel de puțin „corupție”, cât recompensa spontană oferită unui funcționar atent și conștiincios sau bacșișul primit de chelnerul unui restaurant bun. Să nu apelez la un prieten de la o instituție care-mi dă un aviz în 6 luni în loc de 15 zile, doar ca să-l am în termenul legal, nu e corupție. E doar un mecanism paralel de reglaj al unei situații în care birocrația copleșește cetățeanul.

Așadar cred că e important să scoatem “mica corupție” dar și “intervenția” din categoria relelor sociale majore cu care trebuie să ne confruntăm acum și să acceptăm că organismul social viu are nevoie de supape și canale subterane pentru a-și înlesni funcționarea când Statul e prea osificat și generează costuri personale prea ridicate. În fond Statul e făcut pentru om și nu invers.

Povestea nu e teoretică, ea are o parte foarte sinistră, vizibilă în discursul feluritelor ONG-uri agreate de Bruxelles, a înalților funcționari europeni din zona justiției și a partidelor progresiste, precum USR la noi.
Ea constă în anunțarea utopiei sociale perfecte (teza esențială a noii gnoze). Una în care birocrații sunt total dedicați cetățeanului, nu interesului personal. Și una în care cetățeanul nu trăiește decât exclusiv și pe deplin în interiorul Legii date de Statul Protector. Ceea ce spune acest discurs e că oamenii nu au nevoie să regleze vreun lucru prin relație directă, doar exclusiv prin medierea instituțiilor statului, respectând cu sfințenie Regulile impuse de Stat. Pentru a ajunge aici, a început culpabilizarea noastră masivă pe tema „micii corupții”, simultan cu o ofensivă politică extrem de selectivă denumită „lupta împotriva marii corupții”, menită să dea credibilitate pentru omul de rând: „uite că o pățesc și ăia mari”. Că o pățește doar cine e adversarul noii orânduiri pare să fie prea puțin important.

În fond cunoaștem, încă mulți dintre noi, cum arată o astfel de lume. E lumea comunistă din care am ieșit acum 30 de ani. Viktor Orbán (căruia i se construiește atent în media europeană o falsă imagine de mare corupt) are însă dreptate: e prea puțin timp de când am scăpat de comunismul de stat ca să putem fi păcăliți așa de ușor.

PS: adevărata temă de pus în discuție e instrumentalizarea moralei ca mecanism al unei noi forme de dictatură politică, una care înlocuiește abrupt argumentul și legea cu demascarea culpei morale a adversarului. E ceea ce se petrece în știință (o analiză excepțională aici ) dar și în social media, unde celebrele „standarde ale comunității” sunt rațiune pentru o cenzură din ce în ce mai violentă și mai arbitrară. (Ce a făcut Facebook în ultima vreme, îndemnuri la demascare dar și suspendări aleatoare nemotivate, are toate datele unui experiment de prag de toleranță)

E exact ceea ce s-a petrecut în lock-down-uri în timpul pandemiei când conceptul de „sănătate publică”, extrem de vag și general, a devenit argument principal pentru decizii de încălcare gravă a libertății personale. Dacă nu respecți regulile ești un pericol pentru societate. Înregimentarea justiției în aceeași logică e doar inevitabilă.

Se poate spune că miezul tare al noii ideologii comuniste care pare a învălui Europa e exact ăsta: criminalizarea libertății personale ca atentat împotriva binelui comun. Bine comun al cărui sens real e cunoscut doar de cei care ne pedepsesc, nu și de noi, evident. Un fel de Standardele Europene ale Comunității.

About Post Author

4 Comments
  1. Spuneti numai tampenii aici. Nu mai zic de aspectul ticalos al sensului. Bine ca nu aveti prea multi vizitatori pe aici.
    Inteleg din text ca spaga e o compensatie pentru ca „intelegem noi” faptul ca statul nu recompenseza pe masura efortului…
    Ok, dumneavoastra va permiteti spaga, si eu mi-o permit, ce faceti cu cei care nu pot licita la sistemul dumneavoastra de „recompense” ? Pentru ca e o licitatie aici, o sa vedeti in spital ca cineva care primeste in mod obisnuit „recompense” nu se va mai ocupa de cei care nu pot oferi aceste remunerari. Traiti intr-o alta bula, nu a celor cu salariu minim pe economie…
    Iar despre”Codruta” , cum o numiti, nu suntem chiar toti prosti in Romania, ea se ocupa de marea coruptie, nu de spaga din buzunar.
    Ca o concluzie, aveti un caracter mic, probabil o acuzatie de coruptie in background, nu inteleg cum Traian Ungureanu s-a putu asocia cu un mic spertzar in aceeasi pagina….

    Reply
    • Ați ratat complet ideea principală a textului: nu totul trebuie reglementat și supravegheat pentru a avea o societate funcțională, solidă. Păreți a fi complet absorbit de ideea că abstracția numită “Stat” e singura capabilă să regleze raporturile umane, singura capabilă de dreptate și bun simț. Și ca să vă justificați orbirea, treceți la atac la persoană.

      Reply
  2. Nu am citit niciun articol de-ale Dvs. care să nu mă determine să-mi pun noi și noi întrebări, iar stilul curat de scris, fără alambicări logice este remarcabil. Vă mulțumesc!

    Reply
    • Se vor găsi întotdeauna bădārani neputincioşi care, în lipsă de capacitate cognitivă, sā recurgă la atacul la persoană. Asta nu diminuează cu nimic calitatea şi nuanța articolului de față. Vă mulțumim, perseverați !

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>