(I) Conservatori și murături – păcatul nostalgiei

Partea I: Ce și cum conservă un conservator?

Sunt două întrebări: ce conservă un conservator? Ce înseamnă a conserva? Și o a treia, mai importantă, pe care o lăsăm la urmă. Îmi pun întrebările astea de ceva vreme și le-am pus unor prieteni și cunoscuți conservatori pe care-i admir fără rezerve.

Conservatorismul e tradiție

La prima există un răspuns comun, pe care-l primești de la aproape fiecare conservator: conservă tradiția, așa cum s-a distilat ea în timp demonstrându-și viabilitatea socială. Nu tradiția de dragul tradiției, ci tradiția ca valoare dovedită, singura care are rol ordonator real într-o societate umană. Conservatorismul e viața, are același mecanism de a experimenta empiric realitatea și de a păstra neschimbat ceea ce e bun. (Revoluțiile sunt moartea, dar asta e altă discuție)

Moartea tradiției

Aici vedem prima slăbiciune esențială prinsă în însăși structura intimă a conservatorismului: pentru că tradiția se distilează în formă, ea pierde în timp fondul și devine rigidă și deși morala evoluează inevitabil peste generații, conservatorul tinde să opereze cu forma tradiției golită de fond (formalism) care are lipită pe ea “fotografia” moralei din alte vremuri, pretinzând că aceasta e atemporală și sfârșind inevitabil în conflict cu actualitatea și ideea de modernitate, indiferent de epoca în care trăiește. (Fenomenul golirii de sens a ritualului – ca distilat de tradiție – e foarte evident și în diverse obiceiuri populare, în care mecanica gestului sau obiceiului și-a pierdut de mult înțelesul originar. Asta e soarta oricărei tradiții care supraviețuiește exclusiv prin formă)
Soluția conservatorului la problema conflictului între “fotografia” veche a moralei și morala prezentă e mai întotdeauna să pretindă că orice evoluție a moralei e greșită sau chiar periculoasă, ceea ce-l face inactual și, deseori, respingător pentru tineri. (Uităm prea ușor că atunci când am fost tineri am construit morala noastră) Desigur, el nu greșește prea mult, e ceva în morală care nu se schimbă nici măcar după câteva generații. Dar e vorba de valori, nu de tradiție. Vom reveni la asta, pentru că e cheia de boltă a problemei reconstrucției unei mișcări conservatoare moderne.

Lipsește în conservatorism un mecanism prin care sensul e permanent actualizat în interiorul formalismului tradiției pentru a-l pune în acord formal cu morala epocii și pentru asta conservatorul atașează întotdeauna o valoare exagerată trecutului care pentru el e doar punctul de la care lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Tradiția devine o formă uscată, conservată strict pentru forma ei, în iluzia că în formă sunt sensul și valorile profunde care au determinat-o inițial. Pentru a folosi un exemplu din arhitectură, e ca și cum am îngheța stilul arhitectonic la cel gotic, interzicând orice alt stil, pentru că formalismul lui reprezintă tradiția unei epoci în care Dumnezeu era central în viața oamenilor.Pentru conservator, orice abatere de la stilul gotic ar fi în exemplul ăsta ipotetic, o îndepărtare de Dumnezeu. Forma ia locul sensului.

Conservatorul e așadar, mai devreme sau mai târziu, pus în situația să pretindă că trebuie să mâncăm castraveți murați vara pentru că adevărații castraveți sunt cei de anul trecut, iar cei de anul ăsta – mai mici și mai amari din cauza secetei – nu îndeplinesc standardul lui pentru castraveți. Castraveții lui murați sunt extraordinari, e adevărat. Dar cei de anul ăsta, așa mici și cam amari, au farmecul prospețimii și sunt cu adevărat mai hrănitori. Și, oricât de buni, dacă mănânci numai castraveți murați, la un moment dat te saturi definitiv și iremediabil.

Sindromul cetății asediate

E aici în chestiunea tradiției ca valoare distilată, mai puțin evidentă, și o altă problemă internă a conservatorismului: morala e esențială ca criteriu al valorii. Tradiția e în același timp “morală aplicată” nu numai distilat al valorii empirice. Dar morala nu există în nici o epocă în mod abstract ci e condiționată de religia epocii. Morala nu poate fi decât religioasă – fără religie ea e pur și simplu o etică. Conservând tradiția ca morală aplicată, conservatorul nu poate fi decât religios și e din cauza asta obligat să urmărească conservarea dogmei religioase pe care o îmbrățișează. Într-o lume politică seculară care a evacuat pe Dumnezeu din politică de mai bine de o sută de ani, asta-l face brusc un personaj excentric, izolat, care pare mai degrabă rupt de realitate și care e ținta a tot felul de atacuri și ironii despre inadecvarea lui. Asta nu e problema conservatorului, e o situație pe care nu el o generează, problema e însă cum răspunde la ea. Iar realitatea e că cel mai des o face greșit: presiunea îl împinge către sindromul cetății asediate, victimizare și discursul apocaliptic, adâncind din păcate falia dintre el și lumea reală. Castraveții murați sunt nu numai mai buni, dar devin esențiali pentru salvarea umanității. Dar dacă eu vreau, totuși, castraveți proaspeți? Ei bine, ăsta nu poate fi decât un atac la valorile conservatoare! Dar dacă insist să vreau castraveți mici și amari de anul ăsta? Asta e o trădare inacceptabilă, o călcare în picioare a tradiției!

Conservatorul uită că a pus la murat castraveți pentru a le păstra în timp valoarea nutritivă, nu de dragul lor, și ajunge în situația ușor nevrotică de a pretinde că orice castravete proaspăt trebuie respins ca progresist. Adică în loc să înțeleagă că nu există numai morală conservată în timp, că morala e vie asemenea limbajului și capătă forme și există aspecte noi ale ei care, cu discernământ, pot fi integrate, el ajunge să respingă orice evoluție a moralei pentru morala în sine. Când trăiește sindromul cetății asediate, conservatorul uită că ceea ce conservă cu îndârjire azi, a fost altă dată o noutate. Cu alte cuvinte el ajunge la lipsă de discernământ. (E un cuvânt cheie pentru definiția conservatorului, pe care insistă Adrian Papahagi și căruia îi dau dreptate în întregime).

Cu ale cuvinte, înghețarea eticii și moralei într-un formalism al tradiției, devine inevitabil o formă de autoritarism: lucrurile se fac așa cum se fac sau dacă nu, ești în afara tradiției. Sau, mai rău, un apostat. Așa a ajuns mișcarea conservatoare de astăzi un fel de pat al lui Procust: cine nu se potrivește lungimii standard, e fie lungit, fie scurtat cu forța.

În cuvintele lui Frank Meyer, unul din cei mai formidabili gânditori politici moderni pe care l-am descoperit abia recent cu ajutorul prietenilor, păcatul fundamental al conservatorismului e că e gata să sacrifice libertatea persoanei în numele eticii. Vom reveni la Meyer la final, pentru că fuzionismul lui (pe care mulți îl practicăm de multă vreme fără să realizăm), e parte din rezolvarea paradoxului dreptei.

Degradarea discursului în lipsa sensului

Mai rău, am constatat asta recent pe Facebook în discuțiile despre avort, tradiția nu riscă numai să devină autoritară, ea tinde să devină argumentul prin care înlocuim cu totul gândirea prin slogane, fraze și idei șablon, considerate un fel de adevăruri imuabile, indiscutabile, pe care doar un nebun sau un stângist perfid le pune la îndoială. Și pentru a declama frazele și ideile astea axiomatice nu-ți trebuie spirit critic mai deloc, nici cine știe ce lecturi și nici deprinderi de a dezbate, rezultatul tragic e că o parte din trupele “de asalt” conservatoare (cele mai vizibile în media) au prea mulți oameni agresivi, dogmatici, cu mari dificultăți în a purta o dezbatere sau a formula alt argument înafara atacului la persoană. Ei iau în posesie cadavrul golit de sens al tradiției și-l venerează ca fiind adevărul însuși. Oricât de rău îmi pare să constat asta, oamenii ăștia fac un enorm rău dreptei pentru că dau ocazia stângii cu adevărat perfide să manipuleze lucrurile înspre a pretinde că asta e de fapt dreapta românească. Nici nu e de mirare că dreapta ajunge neatrăgătoare și faimoasa ”majoritate tăcută” a dreptei nu prea vrea să aibă de-a face cu ea.

Ajunși aici ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva e ceva în neregulă cu răspunsul la prima întrebare. Vedem imediat că tradiția se golește de sens de la o generație la alta, și indiferent de motivele pentru care asta se întâmplă, bătălia pare pierdută din start. Istoria e presărate cu cadavrele a nenumărate tradiții. Poate nu tradiția ca distilat al valorii empirice sau ca morală aplicată trebuie conservată. Ci morala însăși. Mai precis valorile care-i dau substanță, preceptele fundamentale, nu ritualurile. Eu cred că aici e răspunsul la întrebarea: cum poate renaște conservatorismul?

Tradiția vie și inima ei

Puțin despre a doua întrebare: ce înseamnă a conserva? Borcanul cu murături ne dă răspunsul: a scoate de sub acțiunea degradantă a timpului ceva cu valoare pentru noi. Nu am putea mânca castraveți iarna dacă nu am ști să-i conservăm. Conservatorismul e anti-entropic și asta face sau cel puțin încearcă să facă în formalismul tradiției: o cămară în care tot ce s-a demonstrat bun în istoria umană e ținut ferit de acțiunea corozivă a timpului. Asta facem cu valorile, cu obiceiurile, cu ideile, cu arta: le conservăm pentru a nu le pierde.

E de notat că conservatorismul autentic e empiric și anti-intelectual: ce e bun, rămâne, ce e rău, pleacă, indiferent de analiza teoretică. Justificarea teoretică e întotdeauna ulterioară selectării empirice a ce trebuie păstrat. Conservatorul e interesat de rezultatul practic mai mult decât de justificarea teoretică (E semnificativ că la polul opus, progresistul e interesat doar de justificarea teoretică, indiferent de rezultatul practic catastrofal). Lucrurile însă încep să se degradeze pentru conservatorism exact când teoria devine mai importantă decât rezultatul practic al aplicării ei. Conservatorismul e ucis prin intelectualizare excesivă.

De fapt problema apare când uităm că procesul generării tradiției conservatoare a fost și e dinamic, nu o fotografie statică făcută la o epocă anume: fiind un proces empiric, el duce periodic și inevitabil la înnoirea corpului tradiției. E ceea ce înțelegem prin “tradiție vie”, una care are propriul ei metabolism, eliminând componente caduce și absorbind din experiență lucruri noi. Inima tradiției, cea care o ține în viață și-i dă coerență în evoluția ei, sunt valorile ei fundamentale. Ele sunt singurele abstracte, atemporale și greu vizibile în tradiție pentru că sunt de fapt de natură transcendentă. Restul e totul doar experiență umană concretă, distilată în obiceiuri, cutume și reguli. Înlocuiește inima vie a valorilor cu o teorie abstractă și tradiția va muri în câteva generații.
Concluzia până acum e una singură: problema conservatorismului astăzi e că pare să-și pierdut inima iar tradiția pe care o susține e doar o poză a unui trecut din ce în ce mai distant. O poză moartă, o tradiție ca o carcasă de norme a cărei inimă – valorile ei fundamentale – a încetat să bată de mult. Conservatorismul a ajuns o simplă nostalgie militantă.

Iisus ca model conservator

Deși stânga a încercat să facă un clișeu din Iisus ca revoluționar de stânga, în realitate cred că Iisus e modelul însuși de adevărat conservator pentru toate mișcările conservatoare veritabile. Dincolo de observația evidentă “Ce poate fi mai conservator decât Dumnezeu!” uităm prea ușor că Iisus omul a fost un evreu ale cărui acțiuni erau în mod strict determinate de Carte. Dezordinea creată de el în statul iudeu nu a fost una revoluționară, în care vechile valori au fost aruncate la topit și în locul lor era propusă o gândire radical nouă. Dezordinea creată de el era una riguros argumentată cu trimiteri la textul Cărții și una care se împotrivea mai ales ritualului care și-a pierdut sensul, nu ritualului în sine. Iisus a atacat în primul rând tradiția iudaică care și-a pierdut valorile fundamentale ajungând să se întemeieze prin sine, o formă moartă care lăsa în afară însuși motivul existenței ei, omul; forma golită de sens, nu sensul. Până la urmă creștinismul e iudaismul adus din nou la viață, primind o inimă pe care și-o pierduse. Biblia e demonstrația perfectă a conduitei conservatoare: Noul Testament e inima Vechiului Testament, dându-i acestuia o viață nouă. (Discuția e mult mai complexă, scopul meu însă nu e de a face teologie, ci de a găsi modele valabile. De asta cred că simplificarea funcționează și dă un sens necesar discuției despre conservatorism)

Iisus nu ne pare conservator pentru că e ofensiv în timp ce noi am ajuns să vedem azi conservatorul ca o ființă eminamente în defensivă în fața asediului neobosit și isteric al apostolilor progresului. Dar teza mea e că ofensiva, nu defensiva, e condiția de bază a conservatorului. Însă nu orice ofensivă, ci doar cea care urmărește recâștigarea inimii tradiției, învierii ei într-o tradiție vie, actualizată prin regăsirea valorilor ei fondatoare, nu prin impunerea autoritară a formei ei moarte.

(va urma partea a II-a “Pentru ce conservăm? Valori, credință, morala creștină, Biserica și salvarea”)

5 Comments
  1. Așa cum spui “Conservatorul e interesat de rezultatul practic mai mult decât de justificarea teoretică (E semnificativ că la polul opus, progresistul e interesat doar de justificarea teoretică, indiferent de rezultatul practic catastrofal)”

    Unul din motivele pentru care tradiția pare ancorată în trecut este și rata schimbării din zilele noastre. Este un mediu propice progresismului unde ceva e bun daca in teorie pare corect fără a înțelege sau explora consecințele dezastruoase neintenționate pe care le poate avea acea schimbare.

    Mă gândesc la tradiție ca la ceva care a evoluat încet în timp precum un bulgare de zăpadă împins cu efort și controlat pentru a tot adauga noi straturi și a deveni o sferă solida. Acum bulgarele a luat-o la vale și se tot pun straturi noi cu o viteza incredibila, unde controlul este pierdut si cel mult mai îi poți da un imbold sa îi schimbi ușor direcția până la distrugerea iminenta. Când se întâmplă asta exista o speranță că o parte din inima bulgărelui va rămâne intactă și va fi o bază pentru a construi din nou.

    Reply
  2. cum ne putem abona?

    Reply
    • Am pus acum plugin, la capătul de jos al paginii în dreapta.

      Reply
  3. Știu că e o discuție colaterală, dar e una care mă preocupă de ceva vreme. Nu am înțeles legătura dintre etică, morală și religie. Poți să explici puțin?

    Reply
    • Din ce înțeleg eu, etimologia e cam așa (e un articol bun pe wikipedia care lămurește originile vechi):

      1. etica apare în scrierile grecilor vechi, “ethikos” pentru a desemna obiceiul, maniera în care se fac lucrurile. (De unde “eticheta”) În termenul original nu par să existe referințe la judecăți de valoare.
      2. În latină trece ca “moralis” dar desemnează inițial tot sensul grecesc, cel de “etichetă” (De unde “moravuri”, cu sens de obiceiuri).
      3. Odată cu creștinismul, care se dezvoltă și practic și teoretic în Imperiul Roman de limbă latină, moralis începe să desemneze eticheta creștină, adică cum se comportă un creștin adevărat
      4. În toate marile religii există un echivalent al “moralei” care se referă la codul de conduită al credinciosului. De fapt în toată istoria umană de oriunde, valorile axiomatice la care face referire morala sunt de natură religioasă, transcendentă.
      5. Așa se face că în civilizația occidentală, odată cu creștinarea tuturor teritoriilor, “morala” devine identică cu “morala creștină” și înglobează de fapt valorile creștine. Pur și simplu nu exista altă morală.
      6. Rezultatul e că termenul intră în uzul curent în modernitate cu sensul de “cod de conduită creștin”
      7. Odată cu laicizarea societății, Revoluția și luminile, “etica” intră din nou în scenă din nevoia de a desemna ceva ce e morală dar nu e creștină decât prin valori, nu prin aderența la o religie. Etica e morala laicizată.
      8. Termenul fiind destul de tehnic, ajunge să fie folosit “vertical”, desemnând coduri de conduită în segmente precise, de pildă etica profesională a medicilor. Dar spre deosebire de ethikos al grecilor, care era eticheta, etica de azi face însă referire la valori fundamentale care sunt în esența lor creștine, de aici și confuzia permanentă cu morala.

      Revenind, morala fără credință e etică. Și orice morală e de fapt religioasă, pentru că e întemeiată pe valori axiomatice religioase. O să dezvolt mai pe larg subiectul în partea a II-a.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>