Cum am devenit bucătar (1)

Motto:

“În timp ce o colegă de breaslă făcea „Memorialul Sighet”, el reinventa bucătăria românească, propunându-le oamenilor la televizor să pună suc de portocale în tocănițe și sfeclă în cârnați țărănești.” Gabriel Liiceanu

În lumea românească bucătăria e lucru pentru oameni cu puțină carte. Lumea e în general mirată când află că o școală de bucătari durează minim un an și puțini dintre noi care am făcut o facultate am întâlnit în toată toată viața noastră pe cineva care a vrut să devină bucătar. E un fel de meserie cam murdară, care nu cere mari abilități decât să știi să fii fidel rețetei și să fii cinstit să respecți cantitățile. E chestiune de ‘corectitudine’.

Ideea de bază e că rețeta e cheia, cum reiese din închipuita ironie a lui Liiceanu, iar transgresiunile sunt fantezii oribile și dovadă de neștiință. În tocăniță se pune suc de roșii, punct. Dacă pui suc de portocale e ca și cum ai pune Durkheim în Kant sau predicatul înaintea subiectului. Ce oroare! (Obsesia rețetei e generalizată în modernitate – avem rețete pentru orice, inclusiv pentru cum să iubim – și asta ascunde de fapt, sub ideea de precizie științifică și pași obligatorii, arhetipul mult mai vechi și irațional al transformării alchimice, dar ăsta e un subiect separat la care voi reveni)

Zis pe șleau, nu-ți trebuie multă minte să fii bucătar!
Ei bine, aș vrea să confirm asta, deși e clar că un pic de minte poate ajuta în chestiuni direct conexe, ca să fii un bucătar bun nu-ți trebuie nici lecturi extinse, nici capacitatea de a meșteșugi fraze cu multe virgule, nici familiaritate cu procedeele silogismului sau retoricii. Ai nevoie însă de altceva, poate mai important: plăcerea de-a hrăni pe ceilalți. În plăcerea asta se ascunde ceva mult mai grav decât un impuls al generozității.

Clienții mă întreabă deseori cum am ajuns să fac asta, să gătesc pentru alții. Mulți o văd ca un fel de pasiune și Athanor ca un fel de materializare a imperativului hedonist “fă ce-ți place!”. Sunt grăbit în a le demola percepția asta și a le spune că nu-mi place termenul ăsta, “pasiune”, aplicat la meseria mea. Meseriile pot fi vocații dar nu pasiuni.Practica onestă a unei meserii are foarte puțin de-a face cu hedonismul și e mai degrabă o luptă de uzură cu tine însuți și realitatea în încercarea de a fi cât mai bun. Ca un scriitor care se luptă cu textul lui, un om de știință care e blocat în propria teorie sau un medic care nu găsește diagnosticul, practica oricărei vocații e deseori frustrantă și demoralizatoare. Inclusiv în bucătărie, poate mai ales în bucătărie.

Astea fiind spuse, ca să încep să răspund la întrebarea din titlu e important să lămuresc mai întâi, foarte schematic, câteva lucruri despre psihologia profunzimilor a lui Jung, pentru cei pentru care conceptul e complet străin. Ca orice reducție, ea poate pierde esențialul în scheme simplificate, așadar (pentru cei care sunt familiari cu Jung) nu încerc să reduc teoria la câteva cuvinte. E însă poate mai important ca audiența textului ăsta să includă și pe cei care nu știu nimic despre psihologia profunzimilor, iar pentru asta o scurtă lămurire, chiar superficială, e esențială.

Așadar, foarte schematic, psihologia lui Jung propune un model al minții umane cu 3 nivele: conștiința, inconștientul personal, inconștientul colectiv. El merge mai departe decât Freud, care are meritul uriaș de a fi vorbit primul despre inconștient, arătând prin practică clinică că există o zonă adâncă a minții noastre, complet inaccesibilă conștiinței în stare de trezie dar cu care intrăm în contact prin vise, animată de energii fundamentale, vechi, comune întregii specii – arhetipurile. Cele mai importante dintre ele sunt 4: Umbra, Anima, Animus, Sinele. Iar domeniul în care stăpânesc aceste forțe care ne conectează pe toți, fără să fim conștienți de asta, așa cum nu știu valurile oceanului de adâncimea de sub ele, e Inconștientul Colectiv.

Umbra e la interfața între inconștientul personal și cel colectiv (există umbră individuală dar și colectivă) și e constituită majoritar din emoțiile negative reprimate în raport cu imaginea noastră construită; foarte schematic, e ceea ce detestăm profund la noi și refuzăm să acceptăm că suntem. Umbra e cel mai ușor de identificat (deși, contrar lui Jung, nu cred că e cel mai ușor de integrat), pentru că ne face să detestăm brusc și violent, fără motiv rațional aparent, anumite persoane. Când se întâmplă din senin să nu-mi placă cineva în mod organic, repulsiv, deși nu-l cunosc aproape deloc, e pentru că Umbra vede în el ce nu vreau să accept în mine și se grăbește să întărească inconștient acest refuz. Umbra e mai complexă decât pare și nu conține numai lucruri inerent negative, dar pentru exemplificare merge să amintesc că, de exemplu, repulsia violentă față de vulgaritate e de fapt un semn al refuzului părții natural vulgare din noi. Sau, ca să dau un exemplu personal, Liiceanu îmi e profund antipatic și pentru că refuz să văd că sunt un narcisist, asemenea lui.

Anima și Animus sunt principiile fundamentale naturale opuse, feminitatea și masculinitatea arhetipale. În inconștientul fiecărui bărbat e o prezență feminină și în cel al fiecărei femei, una masculină. Sunt mai ușor de înțeles dacă în loc de a le vedea ca două contrarii (precum în războaiele noastre cotidiene), le vedem de la început ca două părți ale unui întreg: feminitatea ar fi imposibil de înțeles în vreun fel dacă noi, bărbații, n-am avea undeva în profunzimile inconștientului un model pentru asta. Cum înțelegerea e proiecție, capacitatea unui bărbat de a proiecta imagina Animei pe femeia iubită e esențială pentru posibilitatea iubirii ca act uman fundamental. În lipsa acestei înțelegeri, iubirea are toate caracteristicile nebuniei! Ceea ce-i dă sens și o absolvă de toate excesele și absurditățile, e exact legătura dintre arhetipul feminin din inconștientul colectiv și femeia din fața mea.

Sinele e un concept greu de acceptat de credincioși pentru că e, cu adevărat, un nume psihologic pentru ceea ce numim în viețile noastre “Dumnezeu”. Ce trebuie înțeles aici e că Jung nu putea construi o teorie a psihicului în care să apară Dumnezeu ca termen al ei. Discuția despre credință e aici inutilă și la fel de dăunătoare ca în situația Teoriei Relativității. Îl poți ghici Dumnezeu în eternitățile și singularitățile cuanticii și relativității dar el nu poate fi un termen al teoriei. E suficient să acceptăm că Jung îl definește strict psihologic, ca energie arhetipală fundamentală cu care tindem inconștient să ne integrăm, fără a-l identifica explicit în teorie cu Dumnezeu așa cum îl înțelegem ca creștini. (E poate mult mai creștin decât pare faptul că Jung vede integrarea în Sine, adică întoarcerea la Dumnezeu, ca singură cale irevocabilă de împlinire a vocației ființei umane)

Odată partea asta rece și plictisitoare depășită, revin la poveste. E de înțeles de ce în 2018 mama m-a privit puțin oblic și sceptic când am anunțat-o că las tot, mă fac bucătar și deschid un bistro. Îmi amintesc că a și spus, cumva îngrijorată, “cum mamă, tu, care-ai făcut atâta carte?”
Înainte să sfârșesc prima parte cu altă întrebare adresată vouă, de data asta, aș vrea să vă dezvălui motivația mea pentru a scrie despre experiența mea. O parte a ei e strict personală: pentru că, așa cum a observat un prieten nou dar bun, e vremea să pun cap la cap ceea ce sunt de fapt în raport cu ceilalți, după ce am deconstruit destul de consecvent în ultimii ani ficțiunea nu tocmai sănătoasă în care trăiam. E timpul să fiu și pentru ceilalți ceea ce cred că sunt de fapt acum. Cealaltă parte a ei are de-a face cu voi: sunt convins că experiența mea nu e unică (de fapt traumele noastre sunt, odată ce le cunoști, dezamăgitor de asemănătoare) și că există o valoare terapeutică în bucătărie, chiar dacă nu alegi să fii bucătar profesionist. Știu că în jurul meu sunt destui care se luptă cu proprii demoni și poate că povestea asta le poate arăta un drum.

Întrebarea, care acum în America m-ar face să dispar de pe internet cu totul, e asta: de ce majoritatea marilor bucătari sunt bărbați? Răspunsul (corect), la toate întrebările, în episodul următor.

7 Comments
  1. Cum zice un antipatic comun “Das sein-ul” din arta gastronomiei🤔înclină behavioric balanță către Jung😷Dacă se poate🙏supliment🤔🧐🤗

    Reply
  2. Titlul alunga cititorul. De ce ar fi interesat cineva de cum a devenit altcineva bucatar ?

    Reply
    • E adevărat. Nu că nu ar fi mulți interesați de asta. Alții nu sunt 🙂

      Reply
  3. Incercand sa raspund la interebarea “de ce sunt majoritatea marilor bucatari barbati” as zice ca:

    In primul rand marea majoritate a bucatarilor sunt barbati. Asadar e mult mai probabil (matematic vorbind) ca marii bucatari sa fie barbati. In schimb as remarca ca majoritatea acestor bucatari admit ca s-au format linga o femeie (mama, matusa, bunica).

    In al doilea rand munca de bucatar este o munca fizica foarte grea, deci barbatii sunt ajutati de fizicul lor.

    Eu cred ca un bucatar bun impleteste gandirea creierului cu cea a inimii. Nota pt barbati: daca nu stiti ce este “a gandi cu inima” sunteri putin statuti, mai iesiti la femei ca jocurile electronice si internetul nu inseamna viata normala…

    Reply
  4. Probabil te gîndești tot la alchimie. Hai să-ți mai zic ceva, poate la fel de neimportant, dar tot e duminică seară, cald afară, vreme de frivolități. Am avut în studenție mulți colegi arabi și africani. Mă înțelegeam bine cu ei, eram infinit curioasă despre lumea și felurile lor de a fi, iar lor părea să le facă plăcere naivitățile mele. Mă chemau des să mănînc cu ei (poate și pentru că nu veneam niciodată cu mîna goală, ba mă mai ofeream și voluntară să spăl vase). Mă uitam fascinată cum făceau gogoloaie de orez din lighean, le întingeau în sos (era unul, un kurd irakian, care făcea un sos de bame piramidal, n-am mai mîncat niciodată o chestie atît de gustoasă, cu bame uscate primite de acasă) și le azvîrleau direct în gură, nici nu-și atingeau buzele. Mie nu mi-a ieșit niciodată cascadoria, ei se prăpădeau de rîs, și eu mă resemnam cu sfînta lingură. Țin minte ce a spus la un moment dat, prin anul cinci cred că eram, unul dintre senegalezi. Discutau despre cum o să fie cînd se vor întoarce acasă. Nu-și făceau probleme că nu s-ar fi putut readapta, dar simțeau și ei că nu mai văd lucrurile ca atunci cînd veniseră prima dată aici. Și unul a zis, mai mult în glumă: „De la mîncarea asta a voastră europeană nici nu mai sîntem așa de negri”.

    Reply
  5. Cam toți marii inovatori și descoperitori, din orice domeniu, au fost bărbați. Ține de neastîmpărul creator, cred. Față de femei, care pot să creeze, grație fiziologiei lor, doar acceptînd pasiv o sămînță și lăsînd-o să crească în ele, bărbații au dezavantajul că trebuie „să facă ceva”. Altfel spus, femeile au eternitatea în sînge, pe cînd bărbații trebuie s-o caute.
    Poate ți se pare că n-are legătură cu bucătăria. Eu zic că are. Marii bucătari nu sînt cei care aplică rețeta, cum bine ai spus, ci aceia care o interpretează și creează alta.

    Reply
    • Sunt de acord, e o explicație care funcționează, dar nu e singura și nici, cred, cea mai importantă 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>