Una din temele de polemică permanentă dintre progresiștii preoți ai Științei și credincioși e existența lui Dumnezeu. Primii argumentează că nu există, ultimii se străduiesc, de sute de ani, să argumenteze că El există.
Nici unii, nici ceilalți, nu sesizează că problema e formulată greșit.Eu unul cred că însăși ideea “existenței” lui Dumnezeu e absurdă, cu atât mai mult demonstrația acestei “existențe”.
Vrem, nu vrem, suntem cu toții formați și educați în spiritul științei, chiar dacă habar n-avem ce-i aceea o ecuație, pentru că modelele de gândire pozitivistă ne sunt întipărite, prin educație, încă de când suntem copii. Toți facem deducții și înlănțuim silogisme atunci când căutăm răspunsuri la întrebări, chiar dacă nu știm cum se numește ce facem. Așa am fost formați iar “mintea științifică” e probabil unul din cele mai prețioase daruri făcute de Dumnezeu omului. Dar formarea asta face uneori foarte dificil să observăm care-i sunt limitele.
De exemplu toți avem impresia că știm ce înseamnă “a exista” (mergem repede la DEX pe net dacă e neclar) dar prea puțini înțelegem limitele de aplicabilitate ale “existenței”
Ce vreau să spun e că sensul profund al verbului “a exista” e legat indisolubil de separația între observator (care spune că ceva există) și obiectul observat (care există). Constatarea existenței e un act fundamental al relației dintre conștiință și lumea observată, conștiința care spune “obiectul X există” e absolut sigur în afara obiectului X. Însă verbul “a exista” își pierde complet sensul atunci când vorbim de un obiect (în sens teoretic) în afara căruia nu poate exista observator.
E destul de greu de observat lucrul ăsta în viața obișnuită pentru că situațiile în care observatorul nu se poate situa în afara obiectului observat sunt rare. Am însă două exemple frapante. Primul e cel psihologic. “Ego”-ul e un concept foarte dificil de înțeles în profunzime, pentru că deși el include întreaga noastră ființă rațională, trebuie să ne situăm în exteriorul lui pentru a-l observa cu adevărat. Câtă vreme nu putem face asta (adică îl privim strict rațional și discursiv), el pare a se suprapune permanent cu întreaga noastră personalitate, fiind identic cu ce aș putea numi în limbaj comun “eu” sau “sine”. Oricine a trecut însă printr-un proces de analiză jungiană, dobândind astfel, treptat, acces la un punct de vedere din exteriorul ego-ului, e surprins de existența acestei entități pe care înainte nu o putea observa. (Practica creștină produce un proces asemănător de dez-identificare cu ego-ul, strict prin procedee spirituale, mai ales ceea ce ortodocșii numesc semerenie)
Al doilea exemplu e din fizică. Toată fizica clasică e construită pe înțelesul “existenței” ca ceva observabil de către un observator. Cuantica însă, la începuturile ei, părea cu totul paradoxală și irațională, până când Heisenberg a observat că la nivel cuantic actul observării afectează obiectul observat: ca să pot observa poziția unui electron, trebuie ca el să interacționeze cu un foton, însă procesul interacțiunii aduce o nedeterminare care poate ajunge infinită în mărimea impulsului. Dacă observ impulsul cu precizie totală, electronul poate fi oriunde în univers. Iar problema de bază aici e că observatorul și obiectul observat sunt cuplați, nu mai există observație “din exterior” și în consecință sensul verbului “a exista” devine absurd. Pentru a păstra o oarecare inteligibilitate, cuantica interpretează aceste ecuații ca fiind “probabilitatea existenței” nu existența în sine.
Așadar, din momentul în care cu toții acceptăm caracteristica rațională a lui Dumnezeu de a fi tot ce există, a existat sau va exista vreodată (inclusiv gândurile noastre), El nu poate, la rândul Lui, să “existe” iar noi nu-l putem observa (sau argumenta) pentru simplul motiv că nu putem fi în exteriorul lui nici măcar imaginar, ca să putem spune că “există”. Ce putem afirma e că “Dumnezeu este” iar certitudinea asta nu poate fi niciodată întemeiată pe raționament ci doar pe credință.
About Post Author
