Pe tema „dreptei” s-a scris la noi mult, lung, sofisticat și confuz. Pentru că funcționează încă anomalia istorică care a făcut ca la „dreapta” să fie cei mai citiți și educați – așadar cei mai critici dintre noi, rezultatul e că definiția dreptei a ajuns mai rău decât în povestea cu orbii și elefantul: fiecare descrie altceva fără ca măcar să fi pus vreodată mâna pe ea. Dacă la stânga e clar – stat puternic care egalizează veniturile – la dreapta avem câți simpatizanți, atâtea doctrine diferite.
Cred că suntem într-un punct de confuzie majoră în pofida, sau tocmai din cauza, teoriei politice. Discuțiile au devenit atât de abstracte și „principiale” încât valoarea lor practică tinde spre zero. Asta face posibile două anomalii majore:
- Ideea că nu mai contează diferențierea stânga/dreapta, trăim o epocă nouă în care „o nouă cale” se deschide. Nu întâmplător „a treia cale” chinezească e invocată prea des ca argument.
- Partide care nu au mare lucru în comun cu doctrina dreptei clamează a fi reprezentanții dreptei în România. Cazul PNL și, mai nou, al USR, e cel mai evident.
Așadar spun de la bun început că nu teoria mă interesează. Întrebarea mea e de natură practică: ce anume face atât de dificilă construcția unui partid de dreapta în România? Iar pentru a ști despre ce vorbim, definiția mea dată polarizării stânga-dreapta e de natură pragmatică, mai precis în felul în care cele două doctrine văd rolul Statului în viața individuală: dreapta e doctrina politică a responsabilității individuale în construcția socială. Stânga e, evident, doctrina responsabilității delegate statului care trebuie să asigure coerența și viabilitatea construcției sociale.
Sunt posibile multe alte variațiuni doctrinare, istorice și teoretice, cred însă că dacă în lumea asta Statul e cel care reglementează, constrânge și conduce, statul e cel mai mare angajator dar și instituția care centralizează banii comunităților și are monopolul forței, e doar de bun simț să definim doctrinele doar în raport cu rolul atribuit statului în viața noastră. Nu există nimic mai concret decât asta.
Așadar omul de dreapta e responsabil de viața lui, trebuie să-și câștige singur existența și nu are pe cine da vina pentru propriul eșec. Omul de dreapta își asumă condiția umană căzută și încearcă să facă cât mai bine poate totul cu ce-i oferă viața și destinul, înțelegând că simpla ambiție umană nu e deseori suficientă pentru a schimba lumea. De aceea omul de dreapta e deseori religios deși nu obligatoriu creștin, dar cu siguranță încredințat că referința ultimă omenească trebuie să fie transcendentă și nu imanentă. Prin natura evoluției istorice, etica creștină e etica omului de dreapta, chiar pentru cei atei sau agnostici.
Omul de stânga consideră că instituțiile omenești sunt cele care trebuie finalmente să fie responsabile de viața oamenilor. Omul de stânga consideră că Paradisul e posibil doar pe Pământ, el poate fi instaurat de instituții omenești (ca chintesență executivă a comunității) și totul e o chestiune de ambiție și militantism, nu de șansă sau destin. Omul de stânga iubește autoritarismul pentru că el e patern (liderul) sau matern (instituția) iar pentru el starea naturală a omului e o veșnică copilărie fără griji.
Exact aici e și problema. Omul de dreapta, responsabil de sine și deseori de alții, ocupat să-și câștige existența, nu are nici timp și nici motivație pentru o carieră politică. Bogdan Naumovici, care are la activ două tentative de a înființa un partid de dreapta, într-un schimb de comentarii pe Facebook observa foarte just:
„Iar, spre deosebire de ongiștii de stânga, care abia așteaptă să intre în politică să-și găsească și ei un serviciu, vezi Goțiu sau pletosul cu delfinii, ăla de a ajuns la PSD, cu prima carte de muncă la Parlament, la 40 de ani, na, că-mi scapă numele, ăștia de dreapta nu prea vor să-și lase cariera sau businessul pentru o eventuală pensie specială. Când întrebai cine vrea să candideze, ridicau mâna numai șomerii.:)))))”
Am fost implicat în construcția M10 dar și a Plus (la nivel local, la început, unde orice s-ar spune acum, prin natura ideilor promovate de oamenii care au început construcția, Plus era de dreapta) și am observat exact același fenomen. Și cred că aici e de fapt uriașa problemă a dreptei românești: simpatizanții ei nu au timp de pierdut cu politica, alegerile și vreo carieră în domeniu. Așa se face că nivelul candidaților e în general mult mai slab iar cantitatea de oportunism mult mai ridicată decât cele ale simpatizanților care, inevitabil, sfârșesc dezamăgiți de respectivii candidați. Inițial, la discuții, vin ăia mai deștepți și mai frustrați de Statul Dominator. Odată ventilate frustrările însă, când vine vorba de alergat, candidat, pierdut nopți în campanie, mai rămân doar cei care speră la o carieră politică pentru că nu au altceva mai bun de făcut ? Aproape nimeni dintre cei „cu gura mare” nu vrea să candideze. Rezultatul e un ciclu vicios de eșecuri politice și dezamăgiri care pasivizează electoratul de dreapta.
Azi am ajuns să cred că ne-am uitat complet greșit la problema dreptei în România în ultimii 30 de ani. În mare parte pentru că originile mișcării de dreapta sunt în anticomunism și am teoretizat greșit că orice anticomunist e de fapt un om de dreapta. Dar în primul rând pentru că n-am înțeles că baza unui partid de dreapta nu vor fi niciodată intelectualii, managerii, patronii, într-un cuvânt, elitele. Elitele disprețuiesc statul dar sunt cele mai capabile să intre în simbioză cu el. Prin 2011 am fost directorul primei asociatii de plătitori de taxe din România, care reunea un număr impresionant de nume de companii private și patroni. Pentru că eram naiv, am fost absolut șocat de efortul mare pe care-l făceau pentru a nu intra în coliziune cu Statul. Nu vreau să spun că elitele trebuie excluse din construcția dreptei ci că n-o poți face doar cu ele.
Pentru a face un partid de dreapta trebuie să plecăm de la definiția omului de dreapta și să ne întrebăm: pentru cine Statul excesiv e atât de intolerabil încât e dispus să-și rupă timp și să facă efort politic pentru a schimba lucrurile? Răspunsul e simplu: nu pentru intelectuali, nu pentru profesiile liberale, nu pentru marii patroni sau managerii din companiile mari, nu pentru profesori, nu pentru mare parte din medici. Toți ăștia care sunt tradițional baza „dreptei” nu au de fapt nici o motivație să-și irosească energia într-un demers politic. Vor să vorbească, dar n-au timp și energie de dat, sunt prea ocupați cu viețile lor iar răul produs de Stat e tolerabil. Ei sunt de fapt electoratul tradițional al pseudo-dreptei reprezentată pe vremuri de PDL iar acum, mai palid, de PNL.
Cei care au însă timp și energie de cheltuit împotriva Statului sunt cei faultați și șicanați zilnic de acesta: micii patroni (sub 50-100 de angajați), întreprinderile individuale, profesioniștii independenți. Ei sunt cei amendați, controlați, îngropați în hârtii, plimbați aiurea pe la ghișee. Știți cine ar face o reformă dură și eficientă a DSP-ului? Un patron de restaurant. Eu aș pune-o șef la DSP pe Oana Coantă de la Bistro De’l Arte din Brașov, care-și atârna panglici albe la intrare pentru fiecare control primit. Când te-au înnebunit cu controalele și amenzile și legile tâmpite, abia atunci îți faci timp să schimbi ceva. Sunt în zona asta câteva milioane de oameni, cu familiile lor extinse incluse, pe care Statul îi hărțuiește aiurea de ani de zile și pe care absolut toate partidele mari îi ignoră.
Astea fiind spuse, ajungem la chestiunea programului politic al unei mișcări de dreapta. Aici avem o istorie aproape tragică de liste exhaustive și „vizionare”, îngrămădite în programele politice ale partidelor ca un fel de inventar perpetuu a tot ce nu merge în țara asta. Liste inutile care în loc să mobilizeze pe cineva, stârnesc cel mult căscaturi. Eu aș lăsa deoparte absolut orice altceva înafara destructurării birocrației abuzive, schimbării legilor absurde cu potențial mare de abuz, introducerii de mecanisme de responsabilitate individuală pentru toți cei cu atribuții de control și sancțiune, depolitizarea instituțiilor de control, introducerii de contra-sancțiuni financiare pentru Statul sau angajatul la stat care-și încalcă obligațiile și, da, reformarea din temelii a ANAF, scoaterea lui definitivă de sub control politic și reducerea drastică a evaziunii prin introducerea unui sistem național de facturare blockchain. (Despre o idee simplă de reformă fiscală radicală, într-un articol separat) În plus, mecanisme stricte de control și transparentizare definitivă a bugetului național anual. Sigur, și sănătatea, și educația, și investițiile și așa mai departe sunt importante. Dar ele nu sunt treaba unui partid de dreapta acum în România. Treaba unui partid de dreapta în România e să limiteze daunele imense pe care le produce un Stat inept, populat cu politruci pentru care cine muncește e un potențial infractor și, de aceea, o vacă de muls. Să se ocupe USRPLUS, ca partid de centru-dreapta al stângii, de tot restul. Încă odată, sunt niște milioane de voturi și zeci de mii de candidați cu timp și energie să se lupte cu Statul supradimensionat, pe care nici un partid nu-i consideră importanți. Lăsați teoriile. Dar lăsați și pragmatismele de aprozar, să revenim la politică.
About Post Author
