Eric Voegelin – “Religiile politice”

Am terminat de citit Religiile politice a lui Voegelin. Când am început-o acum câțiva ani trebuia să mă opresc la fiecare câteva propoziții să înțeleg ce vrea să spună și pe la jumătate am renunțat după ce n-am înțeles decât ideile de bază. E unul din cele mai impecabile stilistic și profunde texte pe care le-am citit, pare să nu aibă nici un cuvânt în plus. Are destule fraze unde trebuie să te oprești și să sapi prin alte cărți ca să pricepi ce vrea să spună; Voegelin a citit enorm și nu-și pierde vremea explicând referințele, asta poate face lectura fragmentată și dificilă. În același timp are pagini care curg asemenea unei poezii și se citesc dintr-o suflare. (E aproape impropriu spus “carte”, are dimensiunea unui eseu și din cele 153 de pagini 74 sunt excelentul studiu introductiv al lui Bogdan Ivașcu; pare mai degrabă o “broșurică”)

Mi se pare o carte absolut esențială pentru cine vrea să înțeleagă momentul politic în care trăim. Voegelin se referă mai ales la natura religioasă a dictaturilor din epoca publicării (sfârșitul anilor 30) și analiza lui de la final a misticii naziste aruncă o lumină deplină asupra mecanismelor unui fenomen foarte greu de înțeles în logica politică “clasică”. (Eseul lui Jung despre arhetipul lui Wotan completează perfect înțelegerea adusă de Voegelin). Cu toate astea, majoritatea afirmațiilor esențiale sunt ireal de actuale și aduc o înțelegere profundă a mișcărilor politice progresiste în care știința e religia, corporațiile sunt clerul iar BigTech marii preoți.

Ideea fundamentală care l-a preocupat pe Voegelin e sursa ordinii politice și ipoteza lui fundamentală e relativ simplă: Ordine înseamnă ierarhie iar în formarea societăților omenești de-a lungul istoriei, șirul ierarhiei de putere conduce inevitabil la Dumnezeu și înafara lumii. Puterea politică își are autoritatea ultimă în puterea divină. Așa au stat lucrurile în toate societățile foarte vechi despre care avem surse istorice și Voegelin o ia metodic, de la Egiptul antic ca să ne arate asta. Ansamblul de simboluri, trăirile sufletești induse de ele și regulile de raportare la această ultimă instanță ierarhică sunt ceea ce Voegelin numește o religie transmundană. El descoperă însă că încă din antichitatea egipteană și grecească, inclusiv în creștinismul timpuriu și mai apoi în Leviathan-ul lui Hobbs, există centrele de cristalizare ale unei religii de alt fel, în care sursa ultimă a ierarhiei e în interiorul comunității (ecclesia), adică în interiorul lumii și nu în exteriorul ei, centre de cristalizare ale unei religii intramundane. E important de ținut minte că semnele acestei tendințe apar inclusiv în creștinismul timpuriu, odată cu apariția Bisericii lui Christos și nu sunt doar un simptom al modernității.

Așadar problema cu care ne confruntăm nu e doar problema totalitarismului modern cu discurs anticreștin (nazism și comunism), ci are rădăcini mult mai profunde, pentru că politicul și religiosul au fost inseparabile de la începutul conștiinței omenești. Iar religia, care e o nevoie sufletească fundamentală (să nu uităm că e de fapt nevoia de ordine și sens) nu dispare prin separarea Bisericii de stat ci este doar umplută cu alte conținuturi. Mi se pare una din observațiile fundamentale ale lui Voegelin că momentul zero al invadării lumii de către religiile intramundane e dat de apariția națiunilor-stat și mai ales de identificarea națiunii (sau a “poporului”) ca fiind sursa ultimă a ierarhiei politice în statul modern. Altfel spus (asta spun eu, nu Voegelin) democrația modernă e de fapt prin ea însăși o religie intramundană. Afirmația poate părea surprinzătoare dar dacă stăm puțin și reflectăm la ideea mandatului absolut atribuit prin plebiscit, observăm ca și Voegelin că o iluzorie “voce a poporului” devine ierarhia “divină” ultimă în sistemul politic democratic modern.

Cu alte cuvinte, problema progresismului e mult mai profundă (și probabil mai gravă) decât pare pentru că originea ei nu e într-un defect al democrației ci în democrația însăși: transformarea voinței populare, exprimată plin plebiscit, în zeitate modernă și sursă finală a puterii politice e, probabil, cea mai problematică slăbiciune structurală a democrației. (Nu întâmplător democrațiile monarhice sunt mai ferite de riscul dictaturii unei religii intramundane.) Într-o astfel de fondare a puterii politice e doar o chestiune de timp până când un centru de putere decide să manipuleze mecanismul legitimării prin voință populară în folosul ei. Nu au toate “revoltele” progresiste aerul neliniștitor că sunt expresia “voinței populare”? Așadar a unei schimbări “inevitabile și implacabile”? Nu aveau același aer de “necesitate istorică” atât comunismul cât și nazismul?

De aceea nu cred există nici o ieșire din situație dacă ne limităm la mecanismele democrației moderne. Abisul progresist poate fi evitat doar prin emancipare spirituală, adică prin revigorarea unei politici moderne care e parte a unei religii transmundane, cu alte cuvinte o politică care își fundamentează puterea nu exclusiv pe voința populară. E ceea ce intuitiv simțim cu toții, adică nevoia de o lume nouă în care lui Dumnezeu îi e recunoscut rolul (pe care nu l-a pierdut de fapt niciodată) de instanță ultimă a ierarhiei de putere. E însă extrem de problematic să vedem drumul către o astfel de politică acum. E mult mai probabil că drumul trece direct prin epuizarea în realitate a ororii progresiste, la fel cum s-a petrecut cu comunismul și nazismul, înainte ca umanitatea să redescopere că fericirea pe pământ e o iluzie criminală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>