Gnosticismul, ghid de ansamblare

Odată cu teza principală a lui Voegelin, potrivit căreia toate marile ideologii moderne sunt în esență gnoze, o idee uitată și prea puțin cunoscută a ereticilor din primele secole ale creștinismului e propulsată în discuția actuală despre progresism: gnosticismul.

Încep prin a spune că Voegelin nu numai că are dreptate dar formulează prin asta cea mai importantă idee din științele politice moderne, una capabilă să explice valurile succesive de nebunie care au modelat umanitatea ultimelor 200 de ani și în același timp să clarifice resorturile profunde ale progresismului.

Lectura “Religiilor Politice” e clarificatoare, Voegelin folosește un limbaj precis fără a-l goli de emoție iar rezultatul e un text condensat, tehnic și în același timp persuasiv. Pe măsură însă ce am intrat mai adânc în subiect și în textele celor ce scriu astăzi despre asta (două texte din presa conservatoare americană sunt în secțiunea Radar), o stare de confuzie frustrantă a pus stăpânire pe mine: fiecare pare a înțelege prin “gnosticism” ceva mai mult sau mai puțin diferit, luând din dâra istorică foarte lungă a acestei linii de gândire ce i s-a părut mai relevant și nu neapărat același lucru cu restul textelor.

Pentru că citesc Jung de multă vreme și textele gnostice vechi au avut o influență puternică perioada “căderii în inconștient” din care se va naște “Cartea Roșie” și mai apoi cvasi-totalitatea operei lui, percepția mea asupra gnosticismului nu s-a suprapus prea bine cu cea a comentatorilor moderni. Nedumerirea mea era că trăsături ce îmi păreau secundare sunt considerate astăzi ca esențiale, în timp ce idei ale gnosticismului care îmi par esențiale, sunt absente.

Bănuiesc că subiectul va reveni din ce în ce mai des în discuția politică despre progresism și de asta cred că e utilă tuturor o clarificare a termenilor.

Căutând să înțeleg ce e cu adevărat gnosticismul, dincolo de Voegelin și Jung, am descoperit “Gnosis – The Nature & History of Gnosticism” a lui Kurt Rudolph. Publicată în anii 80 cartea are o structură științifică și o metodă excepționale. Printre altele, începe cu o descriere completă a surselor și autorilor lor. Apoi abordează subiectul istoric, identificând sursele profunde ale mișcării gnostice din primele secole creștine în idei religioase pre-creștine, începând de la filosofia greacă și ajungând la iudaism. Bibliografie e exhaustivă iar tonul neutru.

Subiectul e lung și riscă să fie complicat, dar pentru scopul nostru de lămurire a definiției gnosticismului două lucruri îmi par foarte importante:

  • Gnosticismul nu e o religie închegată și formalizată, în parte pentru că nu a avut șansa să se așeze instituțional dar mai ales pentru că diversitatea punctelor de vedere pare a fi în fibra lui genetică:

“The external variety of Gnosis is naturally not accidental but evidently belongs to its very nature. As we shall see, there was no gnostic “church” or normative theology, no gnostic rule of faith nor any dogma of exclusive importance. No limits were set to free representation and theological specu­lation so far as they lay within the frame of the gnostic view of the world.”

  • Manuscrisele de la Nag Hamadi, cea mai importantă sursă gnostică originară, conțin alăturate idei contradictorii. Gnoza nu pare a fi fost un corp teoretic unitar cât o “modalitate” de interpretare. În plus, devine evident că cei mai mulți dintre noi au preluat imaginea gnosticului definită de unele dintre lucrările anti-eretice ale fondatorilor Bisericii, nu neapărat ale celor mai bine intenționați dintre ei. (E de notat că atât Clement din Alexandria cât și Origen au avut o poziție mult mai deschisă față de gnostici, argumentând că gândirea lor e de natură creștină)

Cât despre definiție, așa cum văd lucrurile acum, gnosticismul e caracterizat prin modul în care înțelege mântuirea.

Simplu spus, gnosticismul consideră că mântuirea e posibilă prin cunoaștere în timp ce creștinismul consideră că mântuirea e posibilă doar prin credință. Cunoașterea care mântuiește e “Gnoza” și ea nu e disponibilă tuturor ci se obține prin efortul de a cunoaște.

Ceea ce mulți consideră definiții ale gnosticismului sunt de fapt consecințe ale definiției de mai sus. De exemplu, posibilitatea mântuirii în timpul vieții, pe acest pământ, e o consecință firească a “cunoașterii” ca unic instrument de acces la mântuire – în mod evident cunoașterea, fie ea și secretă, e posibilă doar cât trăiești. Existența unui demiurg imperfect care a creat o lume imperfectă e aproape inevitabil de postulat în situația în care pleci de la ideea că poți depăși complet “răul” câtă vreme trăiești, fără a deveni tu însuți Dumnezeu.

Definiția de mai sus e în acord profund și cu sensul în care e folosit termenul de către Voegelin, și cu realitatea istorică descrisă de Kurt Rudolph. În plus, arată că progresismul e, fără dubiu, o gnoză modernă.

Ceea ce îmi pare important de observat (și investigat) în continuare e că gnosticismul conține în fibra lui autoritarismul și de aceea e inevitabil ca atunci când s-a formalizat (începând cu comunismul și nazismul – fascismul e un caz complet separat) să producă dictaturi monstruoase.

Pericolul conținut de progresism și încă nemanifestat pe deplin constă exact în natura lui gnostică și potențialul de a produce o nouă oroare în chip de societate perfectă în care ne mântuim cât trăim. Iar sursa esențială a posibilei orori e în instituționalizarea ideii că ne putem mântui prin cunoaștere.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>