(II) Conservatori și murături – păcatul nostalgiei.

Partea a II-a: Pentru ce conservă un conservator? Cum a ajuns Biserica sa subminze conservatorismul politic. (si homosexualii pot fi conservatori)

Ceea ce amenință lumea modernă e o atomizare a moralei într-o puzderie de morale de grup și afirmarea zgomotoasă a moralei grupului ca scop în sine al întregii umanități. Progresiștii fac asta dar, din păcate, o fac și conservatorii. Morala e însă un mijloc și nu un scop. Scopul politicii e stabilitatea socială și predictibilitatea, nu morala partinică. Textul e o pledoarie pentru decuplarea moralei creștine de practica creștină și de Biserică și preluarea ei de către un nou conservatorism popular ca instrument al stabilității sociale. Conservatorismul popular trebuie deschis astfel și către cei care nu trăiesc în interiorul practicii creștine și Bisericii iar morala creștină poate deveni din nou setul ordonator de reguli care poate produce stabilitate pentru atei, agnostici și credincioși, deopotrivă. Pentru a argumenta însă asta, trebuie început cu începutul:

Ce urmărește conservatorul când e conservator?

De ce facem ce facem? Pentru ce suntem conservatori? E o întrebare indiscretă pentru că răspunsul sincer la ea poate fi neplăcut. Cel mai des, discursul nostru public, pe care-l repetăm atât de des încât ajungem să confundăm ce spunem cu ce suntem, e despre lucruri mult mai „înalte” decât motivația noastră adevărată. Vorbim despre bine și frumos deși vrem în realitate mult mai puțin. Așa că e aici o întrebare care e cel mai des ocolită: care e motivația reală, ultimă, pentru care facem politică? Dacă suntem conservatori, e întrebarea esențială: pentru ce suntem conservatori? Ce urmărim?

Nevoia de predictibilitate, civilizație și stabilitate.

Cu toții (conservatori sau nu) umărim ceva simplu și fundamental: predictibilitatea. O lume predictibilă  e în primul rând o lume stabilă și funcțională. Întreaga societate funcționează pentru că suntem toți prinși în nenumărate rutine predictibile: buletinul de știri la oră fixă, avionul de la 7:33, șoferul de taxi la care mă aștept să știe străzile, TVA-ul de 9% și așa mai departe. E de la sine înțeles ca o mulțime de lucruri din jurul nostru să funcționeze după cum ne așteptăm; să fie, cu alte cuvinte, predictibile.

Predictibilitatea generează automat productivitate pentru că ne permite să ne extragem din efortul de fiecare moment pe care l-ar cere permanenta confruntare cu neprevăzutul, eliberându-ne timpul și energia pentr a ne dedica scopului nostru social. Predictibilitatea e confort, după cum repede înțelege oricine descoperă farmecul băbesc al micilor rutine zilnice.

Impredictibilitatea, pe de altă parte, e cel mai formidabil generator de stres și timp pierdut: când suntem nevoiți să stăm permanent în gardă pentru că evoluția lucrurilor e surprinzătoare, devenim nemulțumiți, agresivi și neproductivi. Faptul că cele mai puternice și scumpe computere din lume sunt de mult timp cele folosite la predicția vremii pe termen cât mai lung spune mult despre motivația noastră fundamentală. Faptul că nimic nu ne poate da mai tare peste cap ziua decât un singur lucru care nu se întâmplă cum ne-am așteptat (un autobuz întârziat, un telefon care nu vine, un hard disk care s-a defectat) spune mult despre cât de mult contăm pe predictibilitate și o considerăm subînțeleasă.

Societatea umană, așadar, e un mecanism de suprimare a impredictibilității, oferind prin țesătura ei de oameni și reguli, predictibilitatea necesară individului pentru ca acesta să nu-și folosească întreaga energie exclusiv pentru supraviețuire și reproducere. E un fel de “carapace”, interpusă între lumea naturală și individ, care-l protejează de asaltul continuu al neprevăzutului. Fiind o mașină de generat predictibilitate, societatea e principalul furnizor de stabilitate, la toate nivelele. Stabilitatea societății omenești poate părea un miracol pentru că deși atâtea lucruri pot s-o ia razna, deși teoretic orice eroare individuală poate conduce printr-un efect în lanț la catastrofă, deși catastrofele au loc uneori cu consecințe inimaginabile, alcătuirea asta fragilă de interese individuale și conștiințe nesigure care e societatea umană, continuă să existe și să prospere ca prin minune. Mai mult, ansamblul social uman la scara secolelor e evident antifragil, cum ar spune Taleb: se hrănește din propriile crize pentru a progresa; cele mai teribile catastrofe din istorie au fost până la urmă fundamentul unor evoluții remarcabile, chiar dacă indivizii în sine au suferit de o fragilitate care le-a fost fatală.

În spatele acestei antifragilități a societății e motivația umană individuală, universală și profundă pentru predictibilitate. Exagerând puțin se poate spune că societatea însăși există doar ca să ridice teribila angoasă și nesiguranță a individului față în față singur cu lumea și cu ceilalți. Jordan Peterson pare să fi observat primul că regulile de viață sunt de fapt antidotul necesar la haosul angoasant al lumii reale, prima expresie a nevoii de stabilitate, primul instrument în lupta cu dezordinea și entropia. Regulile sunt instrumentul fundamental al predictibilității și, implicit, al stabilității. 

“Stabilitatea” e de fapt aspectul interior al “Predictibilității”, ambele sunt fețe ale aceleași monede. Una e emoțională – e despre ceea ce simt în interior, “stabilitate” (mi s-a spus că termenul psihologic potrivit e “siguranță” și el e strâns legat de protecția resimțită mai ales în perioada de dezvoltare din copilărie în fața brutalității neașteptate a neprevăzutului lumii), cealaltă e rațională, despre cum înțeleg lumea din exterior. Asta face ca să ne dorim “stabilitate” și să acționăm pentru “predictibilitate”

Cu alte cuvinte motivația noastră fundamentală ca ființe sociale e căutarea stabilității sau siguranței personale. Iar măsura rațională a stabilității e predictibilitatea.

Regulile ca instrument fundamental al stabilității

Predictibilitatea în orice grup e determinată în primul rând de reguli: într-o societate cu reguli asumate, fiecare individ e predictibil pentru că e așteptat, dincolo de impulsul lui individual, să se supună regulilor. Regulile de conduită fac pe orice om dintr-o comunitate, predictibil. Iar asta, în termenii emoției generează impresia de “stabilitate”; mă simt în siguranță. (Angoasa teribilă pe care o stârnește întâlnirea cu Străinul vine tocmai de aici, nu știi la ce să te aștepți pentru că nu știi ce reguli urmează; tot haosul potențial al lumii e în el, Străinul e Instabilitatea). Regulile și respectarea lor sunt însă un instrument, nu un scop, trebuie bine înțeles. Respectăm regulile pentru a păstra stabilitatea și a lupta cu entropia, nu pentru reguli în sine. Respectăm inclusiv regulile de circulație, de bună voie, din exact același motiv: predictibilitate și stabilitate. În ultimă instanță, eficiență. Faptul că stabilitatea și predictibilitatea sunt scopuri iar regulile mijloace, face posibilă evoluția regulilor când realitatea o impune, sub amenințarea entropiei dizolvante.

Însă pe ce se bazează regulile? Pentru că ele nu sunt arbitrare. Dacă e să ne limităm la ce am scris mai sus, orice set de reguli ar aduce predictibilitate și stabilitate. Ceea ce e în mod evident, fals: unele din cele mai teribile revărsări de haos social provin din reguli proaste impuse abuziv.

Așadar există ceva, un determinant exterior regulilor, care le face bune sau nu. Deocamdată nu ne preocupăm care e el dar observăm doar cum câteva milenii de aplicare empirică a multor variații de reguli a demonstrat că există câteva reguli fundamentale bune, esențiale pentru armonia socială. Am ajuns să numim aceste reguli “morală” sau “etică”. 

Morală și etică, mijloace și scop

Există multe definiții, deseori confuze și inversate între ele, pentru termenii de “morală” și “etică”. Dată fiind frecvența cu care le folosim în argumentarea pozițiilor noastre politice, oricare ar fi ele, cred că e important să le lămurim.

Originea termenilor de „morală” și „etică” are rădăcinile în grecescul „ethikos” și latinul „moralis”, ambele fiind folosite cu sensul inițial de reguli nescrise de conduită, obiceiuri de conduită – de unde avem „eticheta” și „moravuri”. Trecând prin creștinism, „moralis” s-a încărcat cu valorile creștine: compasiune, sinceritate, iubire, modestie etc, așa încât Europa, și mai târziu lumea Occidentală, sunt construite pe morala creștină, creștinismul fiind credința universală și unicul generator de valori universale în ultimii aproape 2000 de ani. 

Odată însă cu laicizarea impusă de „luminile” Revoluției Franceze, a fost nevoie de un termen pentru a desemna morala fără referire explicită la valorile creștine și așa pare să fi apărut din nou „etica” în discursul intelectual. Etica însă nu e decât morală fără Dumnezeu, pentru că deși preia integral valorile (compasiune, modestie etc), refuză să le accepte natura religioasă și le atribuie unei iluzorii „naturi umane”. Laicizarea moralei permite și  „tehnicizarea” eticii, încât avem astăzi „etică medicală” sau „etică pedagogică”. Practic orice grup profesional sau politic poate azi inventa propria etică, dat fiind că referința transcendentă a dispărut. BLM cu a ei impunere a penitenței omului alb, e un exemplu flagrant. Dar despre asta  și etica progresistă, într-un text separat.

Importante în definitia moralei sunt 2 lucruri: 1. Fiind un set de reguli, e un mijloc, nu un scop. Morala e un distilat de reguli realizat în timp îndelungat, prin care comunitatea “injectează” predictibilitate și implicit siguranță personală în relațiile dintre membrii ei. Morala e principalul mecanism social de instaurare a predictibilității și anti-fragilitate. Dar morala nu poate fi un scop în sine, asta e la fel de absurd cu ideea că Codul Civil poate fi un scop social în sine sau scopul dezvoltării rețelei de drumuri e respectarea Codului Rutier, nu ușurința deplasării . Cu toate astea nu există politician sau partid care să nu clameze că scopul lor e înainte de toate “moral”. Orice criză scoate imediat cu putere la suprafață angoasa impredictibilității lumii care nu a încetat să macine sufletul omului modern și, cu ea, faptul indiscutabil că morala e doar un mijloc și nu un scop. A demonstrat-o debutul pandemiei în primăvară: tonele de hârtie igienică, orez, făină și paste făinoase, pamperși și apă minerală, cărate de miliarde de oameni în vizuinile lor, nu au fost decât expresia angoasei teribile în fața necunoscutului, a conștiinței limpezi că în pofida imaginii de stabilitate a modernității, haosul pândește după colț. Suntem fascinați de accidente și catastrofe mult mai mult decât ne-ar place (tabloidele știu asta), exact din același motiv: intuim că totul poate fi doar un castel de cărți de joc. Așadar nu binele și frumosul ne motivează pentru a fi buni și a căuta frumosul, ci nevoia de stabilitate. Așa se explică simplu de ce în situații de instabilitate majoră cenzura morală e prima care se prăbușește în flăcări și oamenii redevin, spre disprețul teoreticianului care bea Lagavulin în fața șemineului, „animale”. În orice criză motivația individuală fundamentală rămâne stabilitatea și predictibilitatea, doar că morala nu mai e instrumentul potrivit; asigurarea unui viitor imediat predictibil prin provizii masive e instrumentul judicios ales de fiecare când lumea pare să o ia razna. Disprețul față de această reacție firească a omului “civilizat” e doar un semn al ușurinței cu care confundăm scopul și mijloacele. 2. Morala nu e un set arbitrar de reguli ci e întotdeauna raportată la valori transcendente, religioase. Referențialul moral nu poate fi în interiorul moralei decât cu riscul de a creea atomizare și arbitrar. E interesant de observat că până și ateii cei mai îndârjiți simt nevoia ca referențialul să fie în exterior – el se numește “Știință” în loc de Dumnezeu. Dar după cum au observat deja mulți, pozitivismul îndârjit e tot o formă religioasă.

Epidemia de “semnalizare a virtuții”

Frenezia cu care de la progresiști până la conservatori, exhibăm virtutea raționamentului și obiectivelor noastre morale, e alt exemplu care arată cu putere către malformația gravă care e morala ca scop și nu ca mijloc. Ideea subînțeleasă din orice act agresiv de “semnalizare a virtuții personale” e următoarea: pentru că morala e un scop în sine, simpla enunțare vehementă a valorilor moralei mele arată de fapt că am ajuns la finalul evoluției mele ca individ: am atins scopul moral final și, atârnând de gât enunțurile morale precum laurii victoriei, mă afișez prin lume ca un învingător la maraton, a cărui cursă tocmai s-a terminat. Nu mai am nimic de făcut, am devenit omul complet și cer lumii să admire această performanță remarcabilă.

Doctrina politică ca morală și eroarea discursului moralizator

Dacă am reușit să stabilim că morala e un mijloc și nu un scop și că ea are referențialul în exteriorul “lumii”, adică de natură transcendentă, religioasă, asta clarifică imediat motivul blocajului conservatorismului contemporan: discursul lui moralizator, confundarea mijlocului cu scopul în sine. De altfel aici e și defectul major al progresismului care-i poate aduce o prăbușire mai rapidă decât ne temem noi, ei confundând imperativul lor moral arbitrar cu scopul în sine, cu rezultatul că aduc un haos social insuportabil și o destrămare socială insuportabilă chiar pentru ei înșiși. Progresismul în sine produce guvernări de tipul “zonei ocupate” din Seattle, anarhii incoerente și criminale, antonime desăvârșite ale stabilității. Pericolul real e instrumentarea progresismului de forțe politice coerente și capabile administrativ care pot genera stabilitate la adăpostul discursului anarhic – abia asta poate aduce o formă de dictatură a “binelui” sinistră. Dar progresismul rămâne o temă separată pentru un text diferit

Trebuie spus aici că majoritatea analizei politice moderne e ruptă de realitate pentru avelași motiv: confundă în general obiectivul moral (sau etic, la stânga) cu motivația profundă pentru care facem politică. Și teoreticienii stângii dar și cei ai dreptei vorbesc aproape exclusiv de „binele ultim” ca obiectiv politic în sine, subînțelegând că motivația omului de rând ar fi atingerea aceluiași bine. Marile dictaturi ale secolului trecut sunt primele care au făcut-o. Au avut însă marea inteligență de a furniza stabilitate în timp ce vindeau morală. Nu asta face și marele partid comunist chinez? Nu asta a făcut, cu remarcabilă intuiție, Ion Iliescu când era “un președinte pentru liniștea dumneavoastră”? Partidele, la rândul lor, preiau acest fals argument al “binelui colectiv” și băltesc într-un discurs moralizator de care prea puțini sunt convinși cu adevărat pentru că vinde morală în timp ce furnizează instabilitate. Orice partid care generează impredictibilitate și instabilitate e în opoziție directă cu rolul fundamental al moralei pe care pretinde că o aplică. Un caz “de manual” e instrumentalizarea „anticorupției” ca obiectiv politic în sine. Experiența italiană din anii 90 a demonstrat că sprijinul popular pentru lupta împotriva corupției se evaporă imediat ce stabilitatea ansamblului social e pusă în discuție. Dreptatea cu prețul instaurării dezordinii e un non-sens. La noi încercările de a elimina mica corupție, care e în realitate, ne place sau nu, un lubrifiant social pentru un stat anchilozat și anacronic, nu duc decât la efectul opus: împotrivire socială

Oricât ar părea de exagerată afirmația, realitatea e că toate doctrinele politice moderne sunt pe un drum înfundat pentru că confundă scopul cu mijloacele. În termenii lui Vogelin, ele sunt gnoze moderne, religii politice, care predică posibilitatea Paradisului pe pământ în principal printr-un discurs care transformă morala din set de reguli în obiectiv ultim, ceva ce orice om cu minimă experiență de viață și luciditate, știe că e imposibil. Undeva aici e ascuns motivul real pentru care din ce în ce mai mulți predică greșit “sfârșitul doctrinelor” – intuiția morții lor clinice e corectă, predicția dispariției lor definitive, greșită. Privind cu atenție vedem că și stânga și dreapta au uitat că stabilitatea și predictibilitatea (prin acțiunea Statului, respectiv prim responsbilitatea Individului) sunt scopurile pentru care ele există. Și sunt gata deja să declanșeze haosul final, doar pentru a impune celorlalți propria morală.

Scurtă recapitulare a drumului moralei de la mijloc la scop

În fapt situația actuală de confuzie a valorilor și haos moral și etic e mult mai ușor de înțeles decât pare, dacă privim succesiunea istorică a etapelor prin care a trecut ideea noastră modernă despre moralitate ca antidot la dezordine și necunoscut.

Toată istoria lumii ne spune că morala nu poate fi un scop, ci doar un mijloc. Toată istoria modernității e și istoria transformării moralei din mijloc în scop, consecința inevitabilă a evacuării lui Dumnezeu din ordinea socială. Toate doctrinele cad în păcatul ultim al inversării scopului cu mijlocul și al discursului moralizator. În realitate, politica nu a fost și nu poate fi despre instaurarea unei morale unice ci despre stabilitatea și predictibilitatea societății. 

Dacă morala e instrumentul esențial al stabilității și predictibilității sociale, iar politica e arta conducerii societății spre dezvoltare stabilă, atunci morala e de fapt principalul instrument prin care politica construiește predictibilitate și stabilitate socială. Există într-adevăr o dificultate conceptuală aparentă care face dificilă înțelegerea realității că morala e mijloc și nu scop. „Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine” a lui Kant vorbește pe bună dreptate de o lege morală interioară cu care ne naștem. Discuția aici e nesfârșită pentru că nu poate fi tranșată prin demonstrații sau experimente, dar sunt în totalitate de acord că sămânța divină din noi e acea lege morală cu care ne naștem, capacitatea nativă, ne-dobândită prin educație, de a distinge binele de rău. Însă această lege morală interioară e cât se poate de diferită de morala cu care operăm social, care e un set de reguli universal acceptat la un moment dat și pentru că e în acord cu legea morală din noi dar nu exclusiv pentru asta. Morala, așa cum o acceptăm la nivel social și politic, e un mijloc generator de stabilitate individuală și, implicit, prosperitate individuală. Pe când legea morală din noi e mai degrabă daimonul lui Socrate, vocea aceea din fiecare dintre noi, care ne avertizează când suntem pe cale să făptuim răul. (un jungian ar spune că e vocea Sinelui arhetipal

Un drum pentru conservatorul modern

Conservatorul însă, fiind un tip de persoană cu o sensibilitate mult mărită la nevoia de stabilitate, a fost primul care a inversat scopul cu mijloacele atunci când morala s-a prăbușit sub atacul „luminilor” modernității, devenind etica omului fără Dumnezeu. E multă vreme de când discursul conservator e mai degrabă moralizator, decât valorizator, cum a fost inițial. După cum a constatat același Jordan Peterson, relativismul moral al modernității  (cum am văzut mai sus, o consecință naturală a atomizării moralei în nenumărate etici partinice) a accelerat spectaculos procesul refugierii conservatorilor în discursul moralizator ca obiectiv în sine. E de fapt o reacție defensivă firească, până la un punct. Problema e când defensiva reduce tot discursul conservator la unul moralizator, când în el nu mai există nimic valorizator.  E remarcabil că la noi, de exemplu, covârșitoarea majoritate a celor ce se consideră „conservatori adevărați” practică un perpetuu și exclusiv discurs moralizator care-i face de-a dreptul insuportabili pentru orice om care nu le înțelege resorturile.

Drumul pentru a ieși din situația actuală în care conservatorii sunt o minoritate moralizatoare refugiată în comunități izolate, e destul de limpede: regăsirea nevoii de predictibilitate și stabilitate socială ca motivație esențială a conservatorului și subordonarea discursului moral acestui imperativ, fără a ieși din morala creștină.

Dar ce e morala creștină? E acel ansamblu de reguli de conduită umană, întemeiat pe valorile creștine fundamentale și a cărui justificare ultimă e voința lui Dumnezeu. Morala creștină e inevitabil legată de Iisus și modelul lui uman, pentru că, în fond, El e exemplificarea ultimă a umanității făcută de Dumnezeu. Dar ea nu e deloc același lucru cu codul de practică al credinciosului în Biserică.

Morală, nu practică creștină. Iubire, nu discurs moralizator

Ce trebuie înțeles aici e că morala creștină e „ansamblu de reguli de conduită umană, întemeiat pe valorile creștine fundamentale” și nu codul personal de conduită al credinciosului creștin, impus tuturor în numele Adevărului. Dacă înțelegem că motivația umană esențială a oamenilor e în predictibilitatea și stabilitatea concrete și nu în binele abstract, trebuie să înțelegem că morala creștină ca factor ordonator social nu se mai confundă azi cu Biserica și practica creștină (la noi, ortodoxă). Pot auzi protestele vehemente ale conservatorilor „puri și duri” la afirmația de mai sus. Însă îi întreb pe ei și pe toată lumea:

Dacă avem de ales între a rămâne o minoritate moralizatoare, refugiată pe bloguri de nișă, dar fideli până la capăt Bisericii și imperativului creștinării universale stabilit de aceasta, și a deveni o mișcare politică de masă care poate ordona modernitatea în fragmentarea ei ideologică și morală actuală, acceptând că practica creștină universală în interiorul Bisericii nu e un drum spre stabilitate realist, ce alegem?

Încă odată, motivația esențială a conservatorismului și, în fond, a fiecărui individ, nu e morala în sine ci stabilitatea. Creștinismul însuși a fost un instrument al stabilității într-o epocă antică a globalizării în care conflictele între diverse morale regionale și tribale amenințau cu războaie nesfârșite. Iar astăzi ne e greu să înțelegem că creștinismul a cuprins lumea cunoscută cu o viteză uluitoare tocmai pentru că răspundea nevoii umane profunde și irepresibile de stabilitate într-o lume în care globalizarea producea haos. Nu nevoii umane iluzorii de Bine, Frumos și Adevăr.

Înțelegând acest adevăr empiric indiscutabil, nimic nu ne împiedică să fim buni creștini, în interiorul Bisericii, iar ca cetățeni conservatori să urmărim stabilitatea socială prin morală creștină, nu convertirea tuturor și blestemarea publică a celor ce ne iau în râs.

O politică conservatoare autentică e una a moralei creștine, nu a practicii creștine. Păstrând însă Biserica ca unică referință a moralei creștine, rezultatul e că negăm practic dreptul necredinciosului de a-și revendica conduita de la aceleași reguli ale moralei creștine. E ca și cum „morala creștină” ne aparține doar nouă, credincioșilor practicanți. În realitate există mulți conservatori „de vocație”, a căror etică personală se suprapune în mare parte cu morala creștină, între atei și agnostici, între homosexuali sau, paradoxal, printre mulți care se cred progresiști! Conservatorismul e în esență determinat de înclinația spre predictibilitate și stabilitate, nu de credința creștină proprie. Iar a lăsa înafara moralei creștine pe acești „rătăciți” e de fapt a-i împinge în brațele socialismului care a confiscat valorile creștine și se pretinde adevăratul lor reprezentant!

Cheia de boltă a unei astfel de morale e acceptarea transcendenței totale a valorilor ultime cu care operăm și, implicit, a judecății morale ultime a fiecărui individ. E un principiu fundamental al creștinismului: „nu judeca ca să nu fii judecat”. Dumnezeu poate ierta și condamna pe cine dorește și nu noi suntem chemați pentru a da glas voinței Lui, pe care de fapt n-o vom cunoaște niciodată. Iisus ne arată încă, prin nenumărate pilde, prin nenumărate minuni zilnice pentru care azi nu mai avem ochi, că suntem chemați pentru a ierta și a iubi, nu pentru a judeca pe semenii noștri. N-am să dau citate din Evanghelii, sunt prea multe cele care întăresc adevărul de mai sus. Ce e clar e că pentru orice nu e în Codul Civil sau Penal, doar Dimnezeu poate judeca.

Biserica și conservatorismul.

Așadar orice morală creștină trebuie să se întemeieze activ pe imperativul iubirii și iertării semenului nostru și pe conștiința că singurul care-i poate judeca deciziile personale e Dumnezeu. S-ar putea înțelege de aici că ce propun e o revigorare (iluzorie, din păcate) a creștinismului. Creștinismul nu poate fi revigorat de o mână de oameni care să se opună cu succes unui proces istoric care a făcut din însuși capul Bisericii Catolice un personaj cu poziții discutabile. Politica e pragmatism, nu demontrație publică de credință, așadar orice am crede și oricât de creștini suntem în sufletul nostru, problema moralei creștine ca mijloc politic e una care nu e deloc teologică sau de credință. Ceea ce spun este că morala creștină ca mijloc al siguranței personale, stabilității și păcii sociale, ca sursă a stabilității în general, poate și trebuie să fie decuplată de practica credinciosului creștin. Asta s-a mai întâmplat în istorie numai că s-a întâmplat mai degrabă într-un proces inevitabil de descompunere și retragere a autorității Bisericii care a lăsat în spate, în țesutul social, morala ei. 

Acest “rest” al autorității Bisericii a fost permanent socotit de conservatori ca suficient pentru a dura în eternitate. De aceea pentru conservatori Biserica a fost și rămâne păstrătorul și păzitorul moralei creștine care era în mod natural funcțională în întreg corpul social și după marea laicizare a statelor. Numai că realitatea politică a fost foarte diferită de ce-și imaginau conservatorii la început de secol XX: câteva decenii de dictatură comunistă la noi (și de bunăstare pe datorie, în occident) au dizolvat aproape în întregime morala creștină “naturală” din țesutul social. Biserica a rămas păstrătorul moralei creștine și s-a achitat vrednic de rolul ei, numai că în lipsa oricărei puteri politice reale morala creștină a încetat să mai fie un set de reguli sociale universal valabile și a devenit o chestiune “intimă”, personală.

Aceasta e situația în care suntem astăzi. Iar soluția propusă nu e de recreștinare a populațiilor și absorbția lor în sânul Bisericii unde morala creștină e vie și funcțională. Asta, oricât de mult am visa la ea, e o utopie. De-laicizarea statului și a milioanelor de atei produși de sute de ani de guvernare laică, nu e posibilă decât prin voință Divină, e o mare trufie să crezi că o mână de oameni poate realiza așa ceva. Însă problema noastră nu e laicitatea, ea e un dat cu care trebuie operat. Problema noastră e “transplantul” moralei creștine înapoi în țesutul social de unde comunismul (și astăzi progresismul) a dizolvat-o. Iar asta nu poate fi realizat practic de Biserică ci doar de o mișcare politică de masă. Conservatorismul popular e acea mișcare politică nouă care are ca principal instrument al stabilității sociale morala creștină, înafara Bisericii. Conservatorul poate fi practicant creștin și un credincios fervent care respectă integral practica creștină ortodoxă. Dar el trebuie să poată fi și un ateu sau agnostic care aderă integral și fără rezerve la morala creștină.

Tatăl Nostru – principiile moralei creștine ca mijloc, nu ca scop.

Știu cât de greu va fi pentru conservatorul refugiat în moralizarea (și jelirea) asiduă a lumii căzute să înțeleagă rândurile de mai sus. Pentru el am un argument suplimentar. Rugăciunea „Tatăl Nostru” e singura modalitate de a te ruga lui Dumnezeu indicată expres de Iisus și venind direct de la El. Subliniez câteva lucruri care par a scăpa în comentariile în jurul ei:

1. E o rugăciune în nume colectiv. Nu eu mă rog pentru mine ci eu mă rog pentru noi, pentru toată umanitatea. „Dă-ne nouă”, „nu ne du pe noi”, „ne iartă pe noi”. Nicăieri nu apare ideea că „noi” înseamnă creștini practicanți.

2. E o acceptare fără rest a Voinței Divine. „Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ” înseamnă acceptarea voinței Divine, oricare e ea, indiferent dacă ea e inteligibilă sau nu. Nu eu sunt cel care poate judeca pe semenul meu.

3. „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” înseamnă simplu că puterea de a ierta celorlalți e măsura cu care ne va măsura Dumnezeu când va veni vremea noastră.

În rugăciunea asta fundamentală, venită de la Dumnezeu, e motivul esențial pentru care atitudinea conservatorilor în fața necredincioșilor ar trebui să fie complet diferită. Și cel mai plin de ură progresist care profanează simbolurile creștine, e tot copilul Lui. Asta nu trebuie uitat niciodată, dacă vrem să practicăm cu adevărat morala creștină. „Iubește-ți dușmanii” întărește ideea asta complet uitată de conservatorii de azi. Și fata inconștientă care a rămas gravidă  și se teme că toată viața îi va fi distrusă de un copil nedorit, contemplând avortul, e tot copilul Lui. Iar datoria noastră e să îi înconjurăm pe toți cu empatie și înțelegere, să le dăm o mână de ajutor, nu să-i blestemăm și osândim în locul Lui.

O concluzie – definiția conservatorismului popular E mult mai simplu decât pare: morala creștină e practica consecventă a iubirii aproapelui, a iertării, a mâinii întinse, a empatiei. Iar conservatorismul popular trebuie să devină acea mișcare politică care aduce stabilitate în societate prin morala creștină, fără să facă diferența între credincioși, agnostici și atei. Aici sunt premizele unei mișcări conservatoare de masă, în morala, nu în practica creștină. Așadar, pentru a răspunde întrebării din titlu, putem spune că un conservator trebuie să conserve morala creștină, în afara Bisericii, pentru ca prin ea să aducă predictibilitate, stabilitate și bunăstare socială.

Iar ce trebuie să „vândă” acest partid conservator popular nu e discurs moralizator creștin ci stabilitate socială prin valori creștine și responsabilitate individuală. Pentru asta sunt mulți „clienți” care nu au nimic de ales din oferta politică actuală și preferă să stea acasă. Sunt mulți azi cei care au dubii despre credința lor personală în Dumnezeu sau chiar convingerea că sunt necredincioși, dar în care Dumnezeu lucrează făcându-i să caute o lume așezată pe regulile moralei creștine. Din păcate doar stânga (care a confiscat abuziv ideea de compasiune declinând-o sub toate formele ei și pretinzându-se unica doctrină a celor vitregiți de soartă) oferă un loc celor care nu cred deși se comportă ca buni creștini. Iar asta e o eroare politică formidabilă.

Ca să nu mai vorbim de întregul corp social de orientare liberală care prin însăși natura lui, predispus la agnosticism, dacă nu direct la ateism, și care e pur și simplu exclus de conservatori dintre subiecții lui. În discursul moralizator pare a fi de fapt una din cauzele pentru schisma între liberali (libertarieni) și conservatori care face dreapta modernă divizată și neatractivă. Dar despre liberali și păcatele lor, în textul următor.

Două lucruri trebuie însă adăugate la final: primul e că iubirea și empatia nu sunt echivalente cu îngăduința nelimitată față de dorința celui în nevoie. Empatia față de un alcoolic nu înseamnă să-i dai de băut. Iubirea e un cadru de stabilitate, nu un suplinitor indiscriminant de nevoi personale. Al doilea e că orice reguli, cele ale moralei creștine incluse, presupun sancțiuni explicite sau implicite. Pe scurt, o doctrină fondată pe morala creștină nu e una a îngăduinței nelimitate.

About Post Author

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>