Intelighenția anti-cultură

Într-adevăr, așa sună întrebarea: cum am ajuns aici? Mirarea și indignarea se încolăcesc mut în unul și același coșmar. Ușile se deschid spre nicăieri. Realitatea spre care mintea fuge în căutarea rațiunii nu mai există. Acolo unde se aflau cunoașterea și înțelepciunea stă acum și pustiește locul un cult mecanic și întunecat. Melanie Phillips rezumă cursiv, stupoarea de la sfîrșitul declarat al culturii occidentale, răpusă de copiii ei intelectuali: 

”How can so many distinguished scholars running universities in America and Britain be acquiescing — whether actively or passively — in the transformation of these erstwhile crucibles of knowledge and open-minded inquiry into cauldrons of hateful propaganda and falsehoods designed to destroy their country and its culture and seal their students’ minds tightly shut?

How can so many companies and businesses, normally hard-headed critics of  the ruinous ideological fantasies beloved of the hyper-educated classes, now be trying to turn their employees into compliant automatons more reminiscent of the workplace practices of the Chinese Communist Party?”

Colapsul legalizat e noua normă profesională a intelectului occidental. Tabloul e catastrofal și nu merită contemplația. Înainte de orice altceva, acest eșec rușinos trebuie analizat și, în acest punct, problema nu e suprafața ruinelor care dau, acum, dimensiunea culturii occidentale ci natura agentului detonator. Cine și cum a distrus cultura Occidentului? 

Să nu ne complicăm. Răspunsul e la îndemînă dar pune condiții. Înainte de orice, despărțirea de clișee. 

Rezumatul funest alcătuit de Melanie Phillips trimite insistent la intelectuali. La ”intelighenția” perfect descrisă cu acest termen rusesc, lansat după 1860 și folosit, astăzi, într-o accepție onorantă și greșită. 

În Rusia secolului al XIX-lea, intelighenția nu descria cultura sau suma celor ce făceau cultură (așa cum sîntem îndemnați să credem astăzi) ci grupul persoanelor educate care se dăruiau unei mișcări reformiste radicale: ateism, revoluție, socialism, anarhism. În spatele acestui legămînt pornit să îndrepte lumea, lucrau disprețul pentru tot ce e dat și setea de putere. În cuvintele lui Gary Saul Morson, cel mai mare slavist contemporan: 

“The idea was that since they knew the theory, they were morally superior and they should be in charge, and that there was something fundamentally wrong with the world when ‘practical’ people were. So what you take from your education would be the ideology that would justify this kind of activity—justify it because the wrong people have the power, and you should have it. You don’t feel like you’re the establishment.”

Resentimentul sistematic activ în conceptul de intelighenția a făcut carieră și trupă în toată Europa de Vest. El a găsit o lume burgheză coaptă pentru atac în Rusia dar a fost absorbit acolo sub influența secolului XVIII francez (referința la Jacob Talmon cu ”The Origins Of Totalitarian Democracy” e esențială). 

Panașul iluminist de care sîntem oficial atît de mîndri astăzi are un palmares complet diferit de varianta pedagogică pe care au inhalat-o generații de elevi și studenți trecuți prin mitologia pozitivă a ”epocii luminilor” și a ”rațiunii triumfătoare”. 

Acumularea radicală și anti-teologică, tot fluviul de impietățilegitimat de propaganda ”umanistă” s-a vărsat direct în violența purificatoare a Revoluției Franceze, în agitația morală a moderniștilor vest-europeni spărgători de norme și în urgia terorist-revoluționară care a distrus politic Rusia. După 1830 și, în termeni încă mai electrizați, după 1900, istoria Europei e istoria asaltului asupra culturii clasice sub pretexte și dogme seducătoare, avansate cu o superioritate morală exasperantă de intelighenția. Primele valuri ale ofensivei iluministe și contra-reacția pe care au provocat-o dau miezul unei cărți dense și măsurate publicată de Graeme Garrard – ”Counter-Enlightenments: From the Eighteenth Century to the Present”. Amestecul exploziv acumulat spre sfîrșitul secolului al XIX în lumea opiniei și moralei occidentale e descris de J. W. Burrow în ”The Crisis of Reason: European Thought, 1848-1914”. 

În tot acest război ideologic intra-european, America anilor 1900 pare un tărîm depărtat și norocos, scutit de demolare culturală prin emancipare. Asta, însă, doar pentru că istoria progresismului american e mai mult subestimată decît cunoscută. Impresia după care virginitatea ideologică a Americii a luat sfîrșit abia odată cu debarcarea neo-marxiștilor  cunoscuți sub numele de Școala de la Frankfurt e, în mare parte, o simplificare. Progresismul american era, deja, viu și dominant în anii ’40, la data sosirii îngerilor critici germani. Ronald J. Pestritto urmărește în ”America Transformed: The Rise and Legacy of American Progressivism” rădăcinile istorice care hrănesc și astăzi intelighenția americană. 

Încă la începutul anilor ’30, America era bine antrenată în elanuri progresiste și dirijism socialist, dacă ar fi să amintim doar figurile lui Woodrow Wilson (prezentat zaharos ca promotor al Ligii Națiunilor) și F.D. Roosevelt (admirator al lui Mussolini și regizor al New Dealul-ui, pînă azi cel mai vast sistem economic-administrativ socialist practicat într-un stat occidental) Tabloul comparativ-istoric e de găsit la Wolfgang Schivelbusch – ”Three New Deals: Reflections on Roosevelt’s America, Mussolini’s Italy, and Hitler’s Germany, 1933-1939”  

Dată fiind hegemonia mitologiei iluministe, glorificarea progresismului și calomnierea necontenită a oricărui alt orizont istoric,  referințele bibliografice de mai sus își au rostul lor. 

În acest sens și numai în acest sens restrîns și virulent, așa cum e dat el de definiția exactă a intelighenției, intelectualii sînt in inițiatorii și instigatorii rebeliunii care a căutat și a reușit să distrugă valorile șiordinea civilizației occidentale. În acest sens și  numai în acest sens, ”cultura” însăși e vinovată de moartea culturii. 

Subversiunea internă a culturii occidentale e un proces complicat și înșelător. Două clișee îl fac aproape ininteligibil penru sufletele oneste care cred în datoria de a fi programatic bun și fidel adevărului unic. 

Mai întîi, supoziția de moralitate. Intelighenția, adică segmentul de asalt cultural anti-occidental al culturii moderne, a capturat rapid ideea de bine, s-a desemnat apărătoare a moralității pierdute și a redesenat împărțirea păcatului și a virtuții în mersul istoriei umane. Militantismul dogmatic și violența sîngeroasă ale intelighenției organizate au devenit funcții ale virtuții. Criticii, adversarii și, în cele din urmă, spectatorii neimplicați au devenit întruchiparea păcatului, cu toate consecințele ce decurg de aici: damnare, excluziune, stîrpire. Asta a dat apostolatul după care tînjeau în secret intelighenții și tot asta dă combustibilul moral-mental al persecuției lansate, astăzi, de noul val liberal-progresist.  

Al doilea clișeu e substituirea culturală. Ceea ce vrea să spună: omologarea intelighenției cu toată cultura și cu toți producătorii de cultură. Trucul poate fi înțeles mai ușor odată ce medităm la una din cele mai persistente întrebări care domină satisfăcută dezbaterile de cafenea, opinia populară și cugetarea academică. E vorba de faimoasa întrebare: cum a put o țară cu o cultură atît de strălucită ca Germania să coboare în barbaria nazistă? Lîngă ea, teza conjugată: nu e de mirare că barbaria comunistă a rodit într-o țară incultă și înapoiată ca Rusia. 

În ambele cazuri, trucul stă în a lega prezența sau absența culturii mari de dramele istoriei, exact atît cît trebuie pentru a ascunde rolul devastator al intelighenției. Căci prezența sau absența lui Bach din patrimoniul unei culturi nu e explică nici Nazismul nici Comunismul. Dimpotrivă, și nazismul și comunismul sînt legate de radicalizarea intelighenției, adversarul de moarte al culturii lui Bach. 

Revoluțiile n-au izbucnit nici acolo unde era mai multă, nici acolo unde era prea puțină cultură ci acolo unde intelighenția a preluat și distrus cultura clasică. Realitatea care explică toate izbucnirile revoluționare moderne și duce la dezlănțuirea războiului ideologic așa cum îl observăm și azi, prin serviciile progresiștilor, nu ține de economie sau de nivelului general de ”dezvoltare”. 

Explicația stă în ascensiunea ereziei anti-occidentale instrumentată de o intelighenția dominantă. De intelectualul resentimentar, reformist și eticist. Nu de cărturarul și  omul de cultură în definiția tradițională. 

About Post Author