După trei ani și jumătate de umilințe, alegătorii britanici au întîlnit la urne echipa care i-a declarat cireadă de proști și au zdrobit-o. Vineri dimineață, la capătul unei răfuieli pașnice și dure ca un ciclon civil, Marea Britanie și-a recîștigat poporul și și-a pierdut ideologia. Toate odoarele verbale și toate cotloanele sacre ale stîngii au fost sfărîmate. Fii și nepoți de mineri și docheri laburiști prin laptele mamei și-au suspendat genetica și au votat Partidul Conservator. În morminte: nici o răsucire. Puși în fața disprețului terminal al elitelor progresiste, părinții răsculaților de azi ar fi făcut același lucru.
Cicumscripții deținute de Laburiști de la Ramses încoace au fost date Conservatorilor. Bishop Aukland, un tîrg prăpădit din în nordul muncitoresc al țării, are primul deputat Conservator în 135 de ani. Milioane de proștii satului au răspuns celor ce au luat în tărbacă decizia de a scoate Marea Britanie din UE. Brexitul escrocat s-a întors și a lovit fatal. Așa sună primul mesaj.
Al doilea spune că englezii au oroare de socialism. Din clipa în care stînga condusă Corbyn și tovarășii lui a anunțat că deține rețeta progresului prin gîndire unică, impozite pe orice, migrație liberă și basme climatice, bunul simț englez a apărut pe scenă și a trimis lunatecii acasă.
De aici, al treilea mesaj: alegerile au avut loc în Marea Britanie. Adică, într-odemocrație cu capul pe umeri și talpa țării bine pingelită. Englezii sînt ființa colectivă a unei înțelepciuni care spune că lumea merge bine pe bază de precedentverificat și o ia razna din prea multă minte vizionară. Asta înseamnă, spre uimirea ageamiilor care folosesc termenul ca insultă, că Anglia e o țară conservatoare. Nimeni nu a reușit, încă, să clintească stabilitatea acestei societăți pe care englezii înșiși o rezumă în cuvintele: It’s a fair country!
Ce s-a întîmplat pe 12 decembrie e deja prea mult pentru o zi de alegeri și un guvern nou. Boris Johnson e Prim Ministru, cu o majoritate nemaintîlnită în ultimii aproape 40 de ani. Laburiștii și Democrat-Liberalii – divinizați de USR-ul nostru harnic și perspicace – zac, azvîrliți în vestiarul cu clovni ratați. Conservatorii domnesc dar într-o calitate nouă și, pînă de curînd, neverosimilă. Fostul partid al mandarinilor reci născuți în costume impecabile e, acum, ultima speranță a clasei muncitoare.
Asemănarea cu Statele Unite e totală și neîntîmplătoare. Victoria lui Trump în 2020 e aproape vizibilă dar discuția despre politică, partide și alegători e insuficientă. Cheia care a deschis scrinul cu avalanșe e istoria. Mai precis, o criză istorică amplăcare a pornit prin lume mînată de demnitatea rănită a națiunilor și zguduie, acum,superbul igloo retorico-digital în care tronează clasa de sus. Dar să ne cunoaștem mai bine!
Mai întîi trebuie lămurit că numita clasă muncitoare nu mai e clasa muncitoare ci ruina ei mărunțită de vremuri grele. Răpusă în salturi sitematice de-a lungul ultimilor 30 de ani, fosta clasă muncitoare adună, azi, o masă de dezmoșteniți, șomeri, trăitori din bani puțini și speranțe demult ofilite. În America și în Europa de Vest – unde nimeni n-are voie să își strige deznădejdea fără a primi certificat de rasist – acest transport uman spre nicăieri a înțeles că a rămas fără drept de opinie, într-o democrație golită de miez.
Oroarea din viețile celor ce nu sînt elită face legea ascunsă a anilor noștri împănați de drepturile omului, transparenșă, awareness, justiție socială, bla, bla, bla. Toți acești oameni au fost informați că sînt surplus și că au ratat înălțarea spre marea corecție morală a lumii. Toți au fost respinși și sînt pedepsiți cu șomaj, impozite și dezinters, pe motiv de apartenență la vechea civilizație occidentală, adică sub diagnosticul de înapoiere fără leac.
Într-adevăr, vina acestor prea-vertebrați e că nu leșină, cuceriți de agenda stelară a castei superioare: urgență climatică, migrație și căsătorii fără frontiere, sex fluid,Islam fără pată și creștinism abominabil.
Între timp, liderii mîntuiți ai lumii bune plusează cu fanatism, știind că imperiul virtuții aduce, perfect septic, dominația pe care comuniștii au stropit-o cu sînge. UE are, mai nou, propriul Green Deal și ține să demonstreaze că poate multiplica de 27 de ori, aroganța care i-a adus la Macron întîlnirile săptămînale cu Vestele Galbene. Estul va fi prima victimă a paranoiei climatiste UE și se va alege, astfel, cu reconfirmarea planificată a reputației de bantustan irecuperabil.
Drama civilizației europene a trecut în regim de mare viteză. Lumea de jos a fost distribuită în rol de analfabet ingrat iar noua gnoză intelectual-politic-artistic-internautică și de alte anti-naționalități își face de cap. Rezultatul acestui delir progresist aprobat în fața oglinzii e șocant: feudalizarea lumii occidentale. Chiar așa? Să vedem, pînă nu orbim.
Mari orașe ca Londra sau Paris sînt, deja, entități colosale, reglate de un sistemstrict de castă. La fel ca în vechile cetăți de scaun și tîrguri domnești, accesul rîndașilor e oprit. Dreptul de locuire există dar e imposibil, la mii de euro metrulpătrat, pe piața imobiliară. Peste zi, o navetă extenuantă aduce în oraș mici funcționari, prestatori de grădinărit, bone, zidari și prăvăliași. Seara, toți îngăduiții pleacă spre marile dormitoare suburbane, cale de o oră și mai bine cu trenul sau metroul. Porțile se închid. Stăpînii rămîn singuri cu protejații lor – o strînsură minoritară, adusă prin migrație, menținută ca exponat al virtuților nobilimii și întreținută de la buget, pentru asigurarea bazei de vot.
Noile mega-centre feudale sînt, practic, oligarhii nedeclarate și trăiesc, tot nedeclarat, o ostilitate profundă față de democrația care obligă patricienii să se amestece cu prostimea, la alegeri de vot egal. În afara zidurilor, plebea se răscoală tot mai des dar pîinea, cuțitul, media și educația sînt în mîna stăpînirii. Acolo unde revolta nu încetează (Marea Britanie, Statele Unite, Polonia, Ungaria) liderii și regimurile nesupuse sînt demonizați pentru delictul de non-progresism.
Dar cea mai mare fraudă și cel mai curpinzător succes al proiectului feudal-global e falsificarea generală a realității. Reeducarea în masă și captivitatea rețelelor sociale au provocat un efect incredibil: ignoranța a cristalizat în ceritudini dogmatice. Idei false despre lucruri complet necunoscute observatorului trec drept adevăr confirmat. Astfel, alegerile din Marea Britanie au fost însoțite de o percepție – mediatic impusă – după care succesul stîngii e legic și inevitabil. Prin urmare, orice alt rezultat e nelegitim. Alegerile sînt corecte numai dacă sînt cîștigate de casta progresistă. Culmea: pînă și susținătorii dreptei au votat convinși că, în cel mai bun caz, pot micșora proporțiile triumfului progresist.
Cînd rezultatul real a arătat că această percepție e o legendă coaptă într-un acvariu așezat între oglinzi, s-au născut știrile despre ”șocul din Marea Britanie”. Nu e nici un șoc! E adevărul care răzbate o dată la cîțiva ani, în zi de alegeri. Și e dovada că trăim înghesuiți într-un balon ermetic, în calitate de bubble-people.
Viața noastră trece și se pertece într-un spațiu marcat prestigios, ca parfumurile de brand: New York – London – Paris. Și e separată de realitate de un enorm zid media. Operațiile mentale rezervate cîndva democrației au devenit o înșelăciune care ne ajută să decidem inexistența realității și să proclamăm certitidini virtuale. Detalii microscopice, amplificate fără încetare pe platforme media, devin orizont unic. În fond, transexualii fac mai puțin de 0,5% din populația Marii Britanii dar sînt celebrați sau văitați în fiecare emisiune de știri, zi de zi, 24 din 24.
Iată de ce democrația curentă e plasată în condiții ireale, la marginea magiei, sub hipnoza celor mai avansate prejudecăți. E remarcabil că Anglia a rupt vălul dar asta vine dintr-o tradiție incomparabilă de realism inoxidabil. Cea mai veche și mai solidă democrație a lumii rezistă. Vom vedea cît.
Deocamdată, știm că, mult pe deasupra lui Marx și a urmașilor lui contemporani, istoria și politica s-au desprins de determinismul burții. Politica și istoria în care se zbate lumea occidentală sînt o bătălie pentru supraviețuire, nu o încăierare pesubvenții mai mari. Nenumărați oameni vor să știe că au rost și că nu trăiesc într-o lume fără sens. Sexul, clima și rasa despre care stăpînii lumii vorbesc necontenit într-o chino-păsărească galopantă sînt machiaj. Dedesubt, clocotește furia ignorată a unei lumi presată să renunțe la propria definiție. Dacă definiția e clasică și occidentală.
Avertimsentul e clar. Îndată ce termină cu epurările leniniste, USR ar trebui să noteze: stînga a fost zdrobită de democrația britanică pentru că s-a așternut preș în fața progresismului anti-națiune al UE, pentru că a declarat nule tradițiile propriei țări și pentru că a respins familia, munca și legăturile naturale. Asta e tot și mai urmează.
După mintea săltăreațiă a militanților progresiști de la noi, concluzia e că Trump și Conservatorii britanici sînt noul PSD. Și, dacă sînt, care e problema? Important e că două mari națiuni au evitat năvodul.
Pe 31 ianuarie 2020, Marea Britanie va părăsi UE. Nu cum ar trebui și nu înîntregime. Dar politica și istoria se clădesc pe convingeri, imagini și simboluri. Contează că lumea va conchide că Marea Britanie a plecat și că democrația a respins UE.
O mulțime de oameni vor putea spune iar: It’s a fair country!
(Publicat inițial în Adevărul)
About Post Author
