Nigredo

(Cum am devenit bucătar, partea a 2-a)

În primăvara lui 2018 lucrurile arătau destul de deprimant: visul de a face din CAP Gurbănești „iPhone-ul roșiilor” se transformase într-o frustrare perpetuă după o schimbare de acționariat neprevăzută, urmată de un blocaj total al oricărui plan de dezvoltare și investiții nefinalizate abandonate. Ferma funcționase cronic subfinanțată vreo 2 ani de zile, făcusem datorii ca s-o țin pe linia de plutire (una o mai am și azi) și cum nimic nu părea să indice o ieșire, am hotărât, cu greu, să ies din asociere la finalul lui 2017 . Real Foods, în care eram fondator, părea să nu-și găsească drumul pentru că nu reușeam să văd viitorul la fel cu partenerii de acolo. Aveam impresia că orice încerc e greșit și mi-era din ce în ce mai clar că nu e locul meu acolo. Cu câteva luni înainte Hădean m-a invitat la emisiunea lui de la Europa FM ca să povestim despre CAP Gurbănești, și vorbind despre riscurile încăpățânării generate de frica de eșec, care te poate face să nu vrei să abandonezi la timp o idee proastă, i-am spus că „noi am avut noroc că n-am ajuns pe un drum înfundat”. Ei bine, trecusem de 50 de ani și viața mea părea că intrase exact pe un drum înfundat pe care nu l-am părăsit la timp.

În alchimie există o primă fază a transformării numită „Nigredo”, Înnegrirea. Simbolic e vorba de putrefacție și descompunere, duhoare și moarte, iar metaforele care o însoțesc sunt fioroase: decapitări, dezmembrări, râuri de sânge. Pentru a ajunge la Piatra Filosofală, trebuie să începi cu Înnegrirea.
În termeni populari e o vorbă pe care am auzit-o prima oară de la prietenul meu Eli: „Dacă te scufunzi în apă, trebuie să ajungi la fund ca să poți să te împingi înapoi către suprafață”. Privind în spate mi se pare probabil că asta se întâmpla cu mine în primăvara lui 2018.

De câțiva ani eram fascinat de Jung și într-un proces de analiză însă până atunci fusese ca și cum ce știam nu era despre ce trebuie să fac; a înțelege dinamica interioară a sufletului părea suficient. Sunt oameni care pot trăi prea ușor „în cap” lucrurile și nu ajung să le mai consume în realitate ori psihanaliza e despre altfel de înțelegere, una în care trăiești adevărul pe care-l descoperi, nu te limitezi la “aha!”-ul descoperirii. Aflasem câteva lucruri esențiale despre mine, cum ar fi că există o mare dificultate în a integra Anima, generată de istoria personală. (Fără să intru în detalii, pot spune că mi se pare o problemă șocant de generală la bărbatul modern pentru că e legată de lipsa modelelor de maturizare și ritualuri de intrare în maturitate slabe. Simplificând, pentru că nu e clar ce înseamnă să fii bărbat, ne definim în adolescență ca bărbați anihilând orice impuls care cultural e perceput ca feminin). O slabă integrare a Animei generează în orice bărbat simptome remarcabil de comune, indiferent de educație sau cultura din care vine: tendință isterică (enervare facilă însoțită de multă vorbărie), insistență excesivă pe însemnele masculinității (machism), dificultăți de relaționare socială, pattern-uri distructive în relația cu femeile. În cele din urmă e o anume opacitate față de emoții și sentimente, o aparentă lipsă de empatie și duritate inutilă față de ceilalți, care basculează în emotivitate și sentimentalism exagerat în situații de criză. Recunoșteam la mine toate astea și știam deja că e extrem de important să pot intra în contact cu Anima mea, nu îmi era însă deloc limpede cum s-o fac, trăiam toate astea în teorie, nu în realitate. Anima era doar un concept fascinant.

Victoria e cea care a a făcut realitatea să se prăvălească peste mine când, într-o zi, îmi spune: „Auzi, cu CAP-ul ai terminat, ai să te lămurești și cu Real Foods, ai să poți să faci ce-ți place! Ia-ți timp și gândește-te: dacă ai putea face orice, ce ți-ai dori cu adevărat să faci?”

Șocul a fost că aveam 51 de ani și nu am fost capabil să răspund la întrebarea asta. Nici măcar după câteva zile! Am căzut serios pe gânduri când, o vreme după discuție, am realizat că incapacitatea de a răspunde acum la întrebare înseamnă de fapt că TOT ce am făcut în viața mea nu mi-a plăcut cu adevărat. M-am gândit serios dacă nu e ceva în neregulă cu mine și nu cumva îmi văd viața mai neagră decât era. Până la urmă trecusem prin remarcabil de multe experiențe diferite, eșecuri și realizări, dar întotdeauna experiențe intense cu oameni excepționali, care dinafară sunt în categoria „trăiește din plin”. Dar nu, nu aș fi făcut din nou nimic din ce făcusem până atunci (cu excepția fizicii, dar asta e o problemă diferită)

Aici elefantul din încăpere a tropăit, a fâlfâit din urechi, și a întrebat: „Bine, bine, dar dacă nimic din cele pe care le-ai făcut nu ți-a plăcut, atunci pentru ce le-ai făcut?” Atâta efort, atâta suflet, atâta timp – pentru cine? Abia întrebarea asta avea potențialul să mă arunce în depresie.

Când am vorbit de arhetipurile lui Jung am omis ceea ce trece drept arhetip dar e o categorie aparte, pentru că ține mai degrabă de conștiință decât de inconștient: Persona. Persona e relativ ușor de înțeles ca mecanism: e rolul nostru social pe care profesia, situația și cultura, ni-l impune să-l jucăm și, în același timp, imaginea despre noi pe care căutăm să o proiectăm în ceilalți. Componentele astea sunt într-un permanent „joc” între ele, pe de o parte societatea așteaptă de la noi să fim într-un anume fel, pe de alta noi vrem să părem într-un fel anume celorlalți. Persona e extensia inevitabilă a psihicului, nimeni nu e pentru ceilalți exact ceea ce e pentru sine și numele, derivat din latină, unde înseamnă literalmente “mască”, ar trebui să spună totul. E ca în modă: purtăm hainele despre care credem că ne reprezintă dar în același timp ne supunem cutumelor impuse de vreme. E important de spus că în sine ea nu e pozitivă sau negativă, e doar inevitabilă. Dar, într-un fel, Persona e și “vitrina nevrozei”, asta pentru că dezechilibrele din inconștient produc întotdeauna o nevoie de compensare în atitudinea conștientă, alterând ceea ce alegem să părem pentru ceilalți. Simplu spus, opusul a ce e exagerat în Persona cuiva, e exact realitatea din inconștientul lui. Vedem asta în jurul nostru atât de des încât, dacă ne uităm mai atent, e uluitor; de exemplu extremismul de orice fel vorbește de fapt despre un mare dubiu interior, nu despre o mare hotărâre interioară.

Ce e mai greu de înțeles strict teoretic, e că Persona nu e numai o vitrină ci și un veritabil dictator: odată ce joci un rol suficient de mult timp, devii sclavul lui, oricât de toxic e pentru tine rolul ăla. În termeni psihologici, Persona e capturată de complex și devine masca pe care complexul te forțează s-o porți, nu cea care îți e adecvată.(Teoria poate deveni mai complicată dar aici o invocăm doar din rațiuni de claritate a argumentului, nu pentru o expunere științifică)

Iar ceea ce am realizat în acea primăvară din 2018 a fost un adevăr simplu (și care astăzi îmi pare mult mai puțin neplăcut decât atunci): toată viața am făcut lucruri ca să impresionez pe alții. Mare parte din maturitatea mea fusese un lung efort de a părea tuturor foarte deștept și de succes. Nu mi-am pus problema ce-mi place să fac pentru că am crezut că ce mi-ar plăcea e mult mai puțin important decât admirația celorlalți pentru performanța mea remarcabilă. (De ce anume am făcut asta, e un subiect care nu are mare merit în sensul povestirii, sunt doar complexe personale, cu toții le avem) De aici tentația irezistibilă pentru multe riscuri, proiecte dificile, noi, și, în consecință, destule eșecuri: ce alegeam să fac era relevant doar din perspectiva “potențialului de admirație” pe care-l putea genera în ceilalți. Nu numai că nu mă întrebam dacă, de exemplu, o fermă de roșii heirloom e cu adevărat ce-mi doresc să fac, dar mă convingeam singur și ajungeam să cred că e visul vieții mele!

Înțelegând asta, a decide ce mi-ar plăcea să fac nu mai era o chestiune de experiment mintal, ci a devenit dintr-odată condiția de bază pentru a putea merge mai departe. Nigredo e o moarte simbolică. Dar pentru că e vorba de transformare, cel care am fost trebuie să moară, înlocuit de ceva nou. Cum voi ști însă dacă ceea ce cred că îmi doresc cu adevărat nu e o nouă himeră indusă de nevoia de admirație pentru excepționalitatea demersului meu?

E momentul în care contactul cu Anima devine dintr-o chestiune teoretică interesantă o cerință practică vitală, care se cere rezolvată. Unii ați ghicit deja de ce majoritatea bucătarilor mari sunt bărbați. Pentru ceilalți trebuie să amân răspunsul cu un episod 🙂

About Post Author