Oroarea simbiotică

Cînd cineva face, iar și iar, aceleași erori, de ce ne-ar mira urmările? Apariția falimentului e logică și inevitabilă. Fără voință de luptă, fără altă convingere decît suprimarea producției locale, după anihilarea agriculturii și dependența de energia altora în numele virtuții ecologice, după demoralizarea provocată de negația propriei culturi, la ce ne așteptam? Amprenta autorului e răspîndită de la un cap la altul al lumii occidentale. 

Cînd, însă, cineva face, iar și iar, aceleași erori, lăudîndu-le, recomandîndu-le și impunîndu-le altora, avem de ce ne mira. Totul e de neînțeles. Falimentul se extinde și îi înghite atît pe autorii direcți cît și pe cei fără contribuție la erori. O stare străină de rigoarea actelor și a consecințelor lor învăluie lumea și o conduce într-o direcție necunoscută. Spre un alt tip de faliment (cu o vorbă foarte iubită astăzi, ”sustenabil”) 

Așa curge povestea ce-și caută sfîrșitul sub ochii noștri. 

La început, n-a fost victoria asupra adversarului ci invitația la iluzie sistematică. În 1991, după dizolvarea URSS, concluzia nerostită dar universal însușită a fost că un Imperiu colosal a căzut și s-a transformat în nimic. 70 de ani de comunism sovietic, adică segmentul dinspre noi al unei lungi istorii de expansionism rus, au dispărut fără urmă, fără să fi fost învinse undeva și de cineva anume. Confuzia a alunecat spre paralela neglijentă cu dezintegrarea imperială otomană și austro-ungară (după 1918). Nimeni n-a vrut să observe că Imperiul sovietic ”dispăruse”, fără să-și piardă spiritul, puterea nucleară și populația. Ni se cerea insistent să medităm la ”pulberea imperiilor”. Recomandarea era absurdă. Cine ar fi îndrăznit să constate, în 1919, dispariția imperiului austro-ungar, dacă prăbușirea lui ar fi lăsat în urmă o Austrie cu 140 de milioane de locuitori, o armată uriașă și un resentiment încă mai bine înarmat? 

Legată armonic de premiza care stabilea o victorie fără ciocnire și o capitulare fără semnătură de primire, se lăfăia cealaltă iluzie majoră a următorilor 30 de ani: teoria generală a jack-pot-ului istoric. Convingerea după care,în doar 3 luni, între octombrie și decembrie 1989, jumătatea de Est a Europei a fost eliberată de un evantai de Revoluții simultane, triumfale și relativ nesîngeroase. Apariția în masă a libertății în Est era, astfel, pusă în seama unui miracol salutar, convenabil și inexplicabil. Singura încercare serioasă de a lămuri geneza eliberării est-europene a fost economia. Un sistem incapabil de dezvoltare a fost surclasat de competiția cu piața occidentală și s-a prăbușit sub greutatea propriei inepții centralizate. 

Odată exclusă dintre moașele eliberării est-europene, politica a rămas la margine. Noua democrație est-europeană a pornit la treabă pe baza unei revoluții atipice, adică nerevoluționare. Puterea veche a fost cruțată și, mai mult, transferată într-un bazin nou, mai larg și mai benefic. Victoria asupra comunismului n-a presupus nimic tragic și n-a cerut învingătorului sacrificii ci imaginație, retorică și investiții. Formula pe care stă, de 30 de ani, această construcție e duplicitară. Ea a dat Învingătorului certitudinea absurdă după care poți culege o recoltă pe care n-ai semănat-o. O altă consecință a apărut rapid, după 1990, cînd democrația a fost redefinită, din mers, ca bun extern, importat prin reprezentanți agreați (societatea civilă) pe un script livrat de puterea tutelară. 

Duplicitatea pe care stă democratizarea Estului e activă și dominantă, acum după invazia rusă în Ucraina. Est-europenii află, o dată în plus, că nu sînt într-atît de liberi pe cît li s-a comunicat, că sînt o masă neomologată democratic, că sînt tranzacționabili și arogant neînțeleși de lumea occidentală. Iată de ce.

Dorința est-europenilor de a se adăposti sub umbrela NATO e vitală. Cine nu înțelege asta, nu poate sau nu vrea să înțeleagă istoria reală și integrală a Europei. Spre deosebire de Macronii, Merkelii, post-Merkelii și Bidenii care emit logoreea pedagogică la putere în Europa, est-europenii știu bine ce e rusul și ce poate Rusia. Ucrainienii, poate, cel mai bine. Nimeni n-a fost călcat în picioare, măcelărit și înfometat de puterea rusă mai mult decît ucrainienii. Canibalismul a fost înfipt între țăranii ucrainieni de genocidul dezlănțuit de ruși (1932-33) așa cum execuțiile în masă, Gulagul, sărăcia, tortura și violul au fost asmuțite asupra fiecărui stat sclav est-european. Între Berlin și Chișinău, groaza de ruși e vie și se hrănește din aceeași memorie terorizată. Rușii sînt ruși! Cine n-o știe? Occidentul! De aici un adevăr care nu admite duplicități: cine vrea să aducă democrația în Est și s-a angajat s-o facă, în realitate, nu în efigie, trebuie să confrunte Rusia pînă la capăt. A cîștiga pe greșeala adversarului și a proclama piața liberă, statul de drept și alte splendori civice nu e de ajuns. Victoria economică și de imagine nu rezolvă nimic. Ea poate da numele unei epoci noi fără să schimbe direcția istoriei.  

Estul în NATO nu e un concurs de dosare. E o probă care cere conștiință angajată fără rețineri. Ce au făcut promotorii occidentali ai democrației și incluziunii estice în NATO a fost cu totul altceva. O proclamație fără acoperire și un legămînt fără garanții. E aberant să promiți o Ucraină în NATO, dacă nu ești pregătit să mergi pînă la capăt. Ucraina a crezut că se poate refugia statal în Vest și a aflat că poate trimite acolo milioane de oameni fugăriți de armata rusă. Eroarea Ucrainei a fost să creadă că poate crede în politica occidentală, cînd marele pariu occidental e economic. 

În tot acest concert de simulacre și ipocrizii, victima e Estul însuși. Partea de Est a Europei a aflat că amenințarea rusă e vie și că pasivitatea militantă a politicii occidentale e la fel de vie. Mai mult: oricine va critica această măgărie prestigioasă va fi demascat și declarat ferm ”omul lui Putin”. O întrebare: dacă toți cei ce au ceva de reproșat politicii occidentale sînt ”oamenii lui Putin”, ce sînt cei ce au făcut și fac, din greu, afaceri cu Rusia lui Putin? 

Și, mai departe: cine are de cîștigat din această șaradă vicioasă? Ciudat! Ambele părți! Mai clar spus: anti-liberalismul lui Putin face din conservatorii occidentali o masă de prizonieri pe care liberalismul occidental o preia și o folosește, pentru a-și justifica autoritarismul. În paralel, Putin preia noi și noi detalii aberante ale autoritarismului liberal pentru a-și întări statutul de salvator al națiunii ruse. Și tot așa. 

Ucraina, cu o economie la pămînt și o țară devastată de război e victima garantată a acestui joc în care  viclenia lui Putin contează pe lașitatea occidentală și invers. Estul în genere e expus și riscă să fie lovit de episoadele viitoare ale acestei orori simbiotice. Spectacolul n-are nimic eroic. Singurul lui înțeles e căderea civilizației europene în secundar. Europa de Vest își arată oboseala neputincioasă iar Putin rămîne un gangster cinic. Puterea și vitalitatea s-au mutat altundeva. Mult în afara lumii occidentale. 

2 Comments
  1. Bine argumentat dar are un singur punct vulnerabil, sovinist (ma feresc de cuvantul „rasist”): „rusii sunt rusi !”. Da, isteata observatie !
    Dar daca ar fi sa aplicam standardele astea cazacilor care au trait secole de-a randul, jefuind, parjolind su terorizand cam tot ce era in jur, unde am ajunge ?
    Bandera a fost declarat nu de mult, erou national al Ucrainei.

    Reply
  2. Din pacate asa e.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>