Prostia de la capătul lumii

Poate că n-are rost să discutăm despre neo-marxism și ar fi mai potrivit să ne vedem de obiceiurile noastre cuminți. Dacă sîntem într-adevăr o rezervație arhaică, se cheamă că sîntem apărați de tot ce ne-ar putea terfeli obiceiurile. Taifasul, terasa, codrul, parcarea, molul, grătarul, plaiul, șprițul și umorul sînt cu noi și stau de pază, într-alianță solidă cu ”rîul, ramul”. Anarhia și fanatismul mental nu se pot lipi de noi. Oare? 

E greu de crezut că am putea refuza observația după care istoria noastră culturală e o colecție de convertiri și că această aplecare a generat politică pe deasupra datinilor comode care ne par garante. Ori de cîte ori idei mari și, uneori, terifiante s-au ridicat în centrele de gîndire occidentală, am mimat, am imitat și, în cele din urmă, am importat zisa teorie adesea inepție.

 ”Nemții cu coadă” au făcut vînt giubelei. ”Cărvunismul” a pătruns subversiv și a clătinat Fanarul. Modernismul brutalist comunist a distrus urbi pașnic tolănite. De ce ar fi altfel acum? Nu sîntem mai bine croiți și nici mai siguri pe valorile, cultura și spiritul locului. 

Iată de ce discuția despre fanatismul neo-marxist occidental nu e pre-matură sau inadecvată. Știm dar nu ne place să o recunoaștem: sîntem buni conducători de mode și mari importatori de discursuri. Cînd lumea se schimbă și, mai ales, cînd lumea se schimbă spre a-și trăi nevrozele și ura de sine, n-are rost să ne facem iluzii: nu vom fi scutiți sau ocoliți. Mai mult: nu ne vom abține cumpătat, la marginea platoului. 

Chiar dacă nu vom adera principial la curentul care cere sfîrșitul civilizației occidentale, putem conta pe oportunismul insațiabil al nenumăraților noștri parveniți cultural. Obiceiul e vechi. Un Păunescu PC nu e greu de imaginat. Poziția e liberă și vine cu sporuri de invidiat: sporul de virtute pentru apărarea progresului, sporul de imagine pentru civilizarea barbarilor și sporul de carieră pentru racordarea rapidă la bordelul academic occidental. Scepticii vor observa curînd, deși aveau ocazia să o facă pînă acum, cum anume cad universitățile. Numeric are cine. Funcțional nu, căci zisele noastre universități sînt demult parodia unei ruine. Oricum, nu contează. Impulsul arivist și reputaționsimul vor lucra repede și din plin. 

Dar nu e acest plonjon mimetic un caz de parteneriat privat-intelectual, o chestiune de parazitism care privește numai și numai lumpenul scribilor în căutare de vad? Ba da dar, tot din istorie, va trebui să aflăm că slugărnicia otrăvită a capetelor luminate cere ecou și propagare. În fond, de asta există societăți: pentru a fi prelucrate. 

Nu am avut, politic, după 1989, partide sau elite care să creadă altceva despre semenii lor contemporani în timp și totalmente străini social. Democrația ultimilor 30 de ani a lucrat după același tipar și la putere și în opoziție. Sila de intelectuali și sila intelectualilor dau, impecabil, fețele medaliei. 

În sfîrșit: de ce n-am încerca, totuși, o baie de ascetism progresist, un detox anti-mahala? Sîntem împuțiți, gregari și mitocani. Chiar ne strică un pic de aliniere la idealurile poate excesive dar igienice ale noii lumi occidentale? Țigănia românească cere șampoane tari, nu? Nu. 

Idealurile noii libertăți progresiste, ale neo-marxismului și ale celorlalte forme de vandalism ideologic nu sînt ce par. Marele curent progresist repetă un ”death wish” bine cunoscut dar e incomparabil mai perfid decît variantele anterioare. Aici e pericolul și, tot aici, importanța de neignorat a momentului. 

Civilizația europeană a mai trecut prin episoade de teroare și auto-negație dar asta n-ar trebui să ne liniștească. Și Franța iluminist-revoluționară și Comunismul sovietic au încercat să distrugă instituțiile clasice, să își subordoneze ființa umană și să abolească timpul istoric al tradiției. Ghilotina și Gulagul au lucrat non-stop la stîrpirea irecuperabililor, spre mai buna re-educare a celor cruțați. Cunoaștem spectacolul. Ar fi bine să recunoaștem și noutățile variantei la zi. 

Îmbunătățirile sînt înspăimîntîtoare. 

Progresismul liberal al zilelor noastre merge pînă la capătul lumii. El știe că revoluțiile anterioare au greșit grav prin moderația obiectivelor. A scurta de cap inamicii și a creea omul nou a fost meritoriu dar limitat. În fond, pînă și pentru canibalii iacobini și bolșevici, realitatea era imperfectă și prelucrabilă dar existentă. 

Progresiștii urcă ultima treaptă și proclamă inexistența realității. Nihilismul plenar caută punctul terminus al categoriilor și ordinii umane. Nu e puțin. E tot.     

Din clipa în care datele biologice ale sexului sînt negate și declarate o ficțiune reglată de opțiunea personală, orice e posibil și nimic nu mai e legitim: adevăr, tradiție, știință. Realitatea e o etapă arbitrară în drumul  fără înțeles care asigură tranziția ființei umane, de la naștere spre reintegrarea în carbon. Cu alte cuvinte și aceeași demență, proiectul progresist recomandă partizanilor lui abolirea ordinii naturale, în numele unei justiții reglate de dreptul de a prelua frîiele demiurgului. 

În cele din urmă, progresismul vrea să forțeze sclavia absolută printr-o dietă de eliberare dementă. Progresismul nu e o doctrină ci o febră sectară utilizată politic, o urgie anti-umanistă susținută de complicitatea birocrațiilor politice și finanțată exorbitant de conglomeratul Big Tech. 

Idealismul progresist e visceral și mizer. Contribuția lui de bază e producția sistematică de identități la alegere, victime și culpe, discrimnați de despăgubit și opresori de răsturnat. Rasismul e datoria tuturor celor ce au existat înainte de progresism și soarta celor ce s-au născut în culoarea greșită. Abolirea limitelor morale, dizolvarea granițelor și suprimarea meritului dau pilonii sistemului. Clienții recrutați prin enorme licitații victimologice trag spre unanimitatea de vot și, din acest motiv, înlocuirea populațiilor, unificarea dogmatică a presei și pervertirea alegerilor sînt obligatorii.  

Din acest mortar uman anexat și șantajat se clădește, apoi, pas cu pas, teză cu teză și decret cu decret, baza de putere a elitei progresiste, grupată în Partidul Unic al Științei, Adevărului și Justiției. Plus liniștea de mormînt care priește regimurilor absolute. 

Așa arată cea mai recentă și mai bine înzestrată încercare de suprimare a libertății politice și de opinie, a spiritului critic și a autonomiei umane. În fața unui asemenea adversar, orice ezitare sau amînare costă enorm. În spatele lozincilor virtuoase, pîndește captivitatea. Sau, pentru o mostră imediat disponibilă: asfixia americană. Cine confundă progresismul cu un nou val de modernizare, va afla curînd cum arată barbaria etanșă. 

Asta urmează și n-are rost să ne pierdem timpul cu discuții terminologice. Nici să ne credem – așa cum ne stă în obicei – excepții hître și pastorale. Nu e nimic mai realist și mai urgent decît a discuta netimorat și a refuza explicit dereglarea – noua dereglare a condiției umane, pornită spre noi sub drapelul progresist-neo-marxist. Gramsci, Lukacs, Școala de la Frankfurt, Chomsky? Bla bla bla! A se scuti de posedați și resentimentari.  

Acuzațiile nu vor întîrzia: cine e contra se așază între iliberali. Ei și? De cînd e liberalismul proprietarul democrației? Și de cînd e libertatea totuna cu fanatismul ce îi pregătește suprimarea? E culmea! Să fii acuzat de iliberalism de cei ce au decis că democrația e totuna cu marxismul  remixat. 

Nu e cazul să înghițim atîta prostie bezmetică doar pentru a vedea cum arată capătul lumii.  

About Post Author