Adevărata amenințare națională

România în cel mai bun moment istoric al ei e condusă de cea mai ineptă administrație și clasă politică din istoria modernă.

Dacă e posibil să ne gândim la Florin Georgescu ca la un finanțist serios, la Adrian Năstase ca la cel mai bun prim ministru post-decembrist și la bălăcăreala parlamentară interbelică ca la momentul de glorie al parlamentarismului românesc, asta ar trebui să ne dea de gândit.

Sigur, degradarea politică generată de mirajul tehnocrației, hrănită de mitul sfârșitului istoriei și accelerată de o viață politică anostă, nu e specialitatea noastră – în toată lumea fenomenul e șocant și merită, poate, o analiză aparte.

În România însă, pe lângă forțele istorice, acționează ceva foarte românesc: ideea că politicienii sunt niște costume goale, care reprezintă doar interese economice și politice mai mult sau mai puțin ascunse, manevrate de diverse grupuri din celebrele servicii. Și, în subtext, ideea că politica e doar pălăvrăgeală, joc de imagine controlat prin presă în care toată abilitatea necesară e punctajul primit „de sus” – un simplu instrument prin care prostimea poate fi controlată prin ceea ce englezii numesc Mushroom Management: „Keep them in the dark and throw shit at them”. Așa se face că ne-am umplut rapid de oameni de o mediocritate înfricoșătoare, care n-au făcut nimic remarcabil toată viața lor dar de care viețile nostre depind total și inevitabil. Apogeul e, evident, Cîțu: e greu de spus când în istoria noastră în capul statului a stat un impostor mai mare decât Florin Cîțu.

Sigur, peste tot în lume a apărut o deplasare a centrului de putere către serviciile secrete după 11 septembrie 2001. Peste tot, de când e lumea, politicul doarme-n pat noaptea cu serviciile și ziua trece pe trotuarul de vis a vis dacă se-ntâlnesc. La noi însă e ceva cu totul special – amantlâcul (care presupune un risc dacă ești demascat) a devenit casă de toleranță oficială: s-au înființat școli cu denumiri pompoase, patronate de servicii, care au devenit adevărate masonerii de acces exclusiv către putere. Marea majoritate a politicienilor noștri au absolvit astfel de „cursuri” fără rost care vorbesc de „apărarea națională” dar nu te învață absolut nimic. În fapt, ele sunt un mecanism de recrutare pentru „oamenii noștri” din aparatul administrativ-politic și n-au aproape nimic de-a face cu învățământul și absolut nimic cu învățarea. Așa se recunosc ei unii pe alții, din CV-uri, semnalizează mândru că sunt oamenii „cuiva”. Mai e vreun politician numit pe undeva despre care să nu aflăm că a absolvit cursuri de specializare legate de „siguranța națională”?

Odată cu ascensiunea lui Iohannis, un om mediocru dar încăpățânat și patologic de ambițios, combinația asta a devenit principalul element de control al partidelor politice românești. Pentru Iohannis, un neamț greoi la cap, milităros, fără umor dar cu un orgoliu pe măsura lipsei lui de calități, un instrument eficient de control total al partidelor s-a dovedit ideal. El nu prea e genul să reziste, ca Băsescu, la discuții în contradictoriu. Imediat ți-a trântit paltonul. Așa că s-a pus rapid (un fel de-a spune) pe treabă. Mai întâi toată vechea gardă a PDL, singurii peneliști care mai îndrăzneau să nu fie de acord cu șeful statului, a fost trecută pe tușă mai mult sau mai puțin violent (lui Vasile Blaga i s-a înscenat un proces „bani negri pentru partid” care nu ajunge la nici o concluzie dar e suficient să-l facă să demisioneze) Mai târziu, odată cu ejectarea lui Ludovic Orban, un politician relativ mediocru dar care practica politica veche, a doctrinelor și poziționărilor clare, PNL a devenit o caricatură populată cu nulități agresive al căror singur merit e admirația lor nețărmurită pentru Iohannis. La PSD looping-urile și tonou-rile de retorică acrobatică făcute de Ciolacu, care reușește să nu fie de acord cu Iohannis în timp ce e de acord cu el, ne-au amețit pe toți până la vomă. În partea noilor speranțe, la USR, Barna Cel Care Nu Atinge Tastatura e trimis urgent înapoi în coloană când îi trece prin cap că ar putea câștiga prezidențialele iar apoi e trimis acasă de tot, ca să ne alegem cu cameleonicul Cioloș, cel care crede și nu crede în Dumnezeu în același timp, cel care crede și nu crede simultan în vaccin, cel care e și de stânga și de dreapta în fiecare secundă a vieții lui. Pentru un timp scurt dar suficient ca USR practic să dispară din viața politică.

Până la un punct, dată fiind contraselecția culturală tradițională din partide (originea ei e în anii 90 când veneai cu bani de-acasă să candidezi), implicarea serviciilor a avut un rol bun. E clar că multe momente de derapaj politic generat de lăcomie sau orgoliu obtuz au fost evitate. În același timp dacă cauți doar mediocri vanitoși, ușor de înregimentat, e destul de clar că nu ai nici o șansă să dai peste-un lider adevărat, nici măcar complet din întâmplare. Pentru că dacă simbioza e inevitabilă, subordonarea politicului de către servicii e catastrofică. În fapt serviciile, în numele interesului național, au potențat și catalizat tot ce e mai rău în procesul de contraselecție din partide.

Lucrurile nu au fost tot timpul așa. Prin 2011 am fost membru PDL și am fost martor direct la cum se făcea politică pe atunci. La programele economice lucrau economiști, academicieni, finanțiști și existau lungi discuții în contradictoriu pe teme de viziune și strategie. Am fost sincer surprins de intensitatea discuțiilor pe chestiuni tehnice din programul de guvernare. Exista o autentică viață politică internă și numeroși intelectuali fuseseră atrași în partid (politic, un dezastru, dar cultural un mare câștig pentru partid). Băsescu, care era punctul central al puterii, era un om politic cu viziuni remarcabile, o incredibilă capacitate de comunicare și persuasiune și remarcabil de deschis la critică și contradicții. Era altă lume!

Astăzi totul e butaforie. Două crize succesive, mai întâi pandemia și acum un război regional imprevizibil, au avut efectul unei furtuni care a rupt decorurile din polistiren pictat, care se voiau ziduri de piatră. Vopselele s-au scurs, mătăsurile false s-au flendurit și sediul măreț al puterii politice arată ca ce e de fapt: carton și mucava, populat de figuranți care se uită-n gol dacă nu primesc fițuica cu punctajul. Politica românească e golită de conținut, sufocată de isteria canalelor TV înregimentate de unul sau de altul și faultată permanent de gafele, inadecvările și de-a dreptul prostiile unor „șefi” și „responsabili” mari și mici.

Dar pentru că spoiala de pe butaforie s-a luat și poporul vede cartoanele, soluția acestor iohanizați irecuperabili e să reinstituie cenzura, ascunși în spatele unui ONG de care n-a auzit nimeni dar care repetă la fiecare paragraf al comunicatului lor „experți” și „prestigiu” și se laudă că au experiență din „perioada Covid in care am derulat initiative similare”. Care inițiative, alea de a suprima știrile care relatau adevărul? Doar niște idioți pot considera că a pedepsi pe cei care critică puterea e o idee bună când războiul îți bate la poartă. Iar problema e că toți idioții ăștia nu treceau de nivelul de primar sau șef de deconcertată prin provincie dacă nu ar fi fost ridicați sus de alții, ca să fie puși în vitrină.

În situația dată e o minune că încă mai sunt 26% care n-ar fugi din țară în caz de război. Iar faptul că sunt cozi la pașapoarte și s-au golit casele de schimb de valută, e cât se poate de normal. Cozile la benzinării sunt ridicole dar ce nu observăm e că ele trădează neîncrederea profundă în capacitatea puterii de a administra lucrurile. Cu alte cuvinte, e perfect credibil în România ca benzina să-și dubleze prețul peste noapte. (niciodată reacția populară nu e deplasată, chiar dacă pare absurdă ea trădează întotdeauna o problemă majoră.)

Ceea ce au uitat serviciile când au dezvoltat sistemul ăsta infailibil de subordonare a politicii, e că o țară fără lideri politici e doar o adunătură de oameni. O țară fără viață politică e doar un uriaș iarmaroc, fiecare-și pune și ridică taraba după ce se vinde mai bine. Mie, de pildă, doar ideea că în cazul în care am fi atacați vineri ar trebui să-l ascult pe Iohannis marți încurajându-mă sacadat, apăsat și robotic, să-mi apăr țara, mă îngrozește mai mult decât posibilitatea de a fi realmente atacați. Nu exagerez deloc, faceți un efort și imaginați-vă Ucraina cu Iohannis președinte, cu Ciucă prim ministru, cu Cîțu șeful celui mai important partid parlamentar. Și, undeva la apărarea civilă, Arafat cel mult iubit de popor. Ar fi ocupat rușii Kievul într-o zi.

O țară nu e definită de granițele ei ci de cultura și istoria ei. Imaginea vie a culturii și istoriei unei țări sunt politica și mai ales, liderii politici. Nu citim în fiecare zi Eminescu și istoria Unirii ca să ne simțim români. Ci ne identificăm cu modelele de români pe care le urmăm, majoritatea din politică, că până la urmă ei ne conduc. Ei bine, strategia de golire de conținut a politicii prin subordonarea politicienilor diverselor facțiuni din servicii, ne-a lăsat fără lideri adevărați și practic, fără țară. În condițiile astea chiar aș vrea să știu cine sunt cei 26% care sunt gata să moară pentru ca Iohannis, Cîțu și Ciucă să ne ducă mai departe. Felul în care ursul rus și-a prins botul în capcana Zelensky ar trebui să fie un mare avertisment și pentru noi și pentru occident: fără lideri autentici, suntem morți.

Așadar rugămintea din textul ăsta e simplă: dacă aveți vreun pic de putere, reflectați la lucrurile de mai sus și redați libertatea partidelor politice. N-am nici o idee cum și când, nici măcar cine ar putea s-o facă, dar știu sigur că dacă în următorii ani partidele nu produc lideri autentici, dacă nu revenim la o viață politică veritabilă, nu se va alege absolut nimic din noi în cel mai fast moment al istoriei noastre. Cu tot cu NATO, UE și Federația Planetelor Avansate din Univers.

About Post Author