Ursul, Umbra și Progresismul

“Ursul” e un dans popular ritualic pre-creștin, a cărui simbolistică profundă e în aceeași categorie mai mare a sărbătorilor legate de solstițiul de iarnă, revenirea luminii și trezirea vieții, în care intră și pomul de Crăciun. Filmarea asta e extraordinară pentru că ne dă ocazia să vedem forța simbolului, care are un efect direct asupra noastră, ocolind însă complet rațiunea. Priviți dansul și lăsați-vă furați de ritmul lui; veți constata că vi se pare semnificativ și important, fără a înțelege de ce. E de fapt un dans al simbolurilor a căror forță nu vine din înțelesul lor rațional ci din semnificația lor ascunsă. Ritualul se adresează astfel direct inconștientului, aducând elemente din el în conștiință pentru a fi integrat. E, așa cum spunem noi, modernii, “terapeutic”.

Atât cât pot eu înțelege azi din ce văd (în cazul simbolurilor înțelesul e întotdeauna mai profund decât explicația rațională, altfel n-am avea nevoie de simboluri) e vorba de un ritual de integrare a umbrei: sunt prezente multe elemente relevante: lumină/întuneric (solstițiu), animal/om, dezordine/militar, bărbați/femei, bărbați îmbrăcați în țigănci): e pur și simplu acceptarea a ce e inacceptabil în noi și integrarea în conștiință – aducând astfel sub control pulsiunile altfel inexplicabile. Dar “rețeta” acestei integrări nu e un discurs rațional explicativ (o teorie) ci un dans al simbolurilor, într-o ordine precisă (un ritual).

E frapant că cercul făcut de dansatori (prezent în toate dansurile ritualice din lume) e un simbol al Sinelui care integrează explicit elementele lui fundamentale: Anima/Animus (cuplul care dansează în interior, separat însă de restul), Umbra pulsională (urșii), rațiunea represivă (militarii), Ego-ul (personajul care spune povestea). Rolul central e jucat în dans de Sine, Umbră și Rațiune (adică hora circulară, urșii și militarii care-i îmblânzesc). Sigur, dacă n-am citit Jung, nu știm că se numesc așa, dar ele nu sunt în cazul ăsta mai ireale decât cămila văzută de un plăieș de la 1400 doar pentru că nu avea nume. Arhetipurile inconștientului colectiv sunt acolo dintotdeauna, indiferent dacă știm sau nu de ele.

Semnificativ e că unul din urși e ridicat în centrul horei, de către câțiva militari: e momentul integrării, între rațiune și umbră nu mai e un conflict ci rațiunea conlucrează cu umbra pentru a întregi Sinele.

Exemplul mi se pare important pentru că ne amintește cu putere că nu suntem sensibili doar la argumentul rațional, așa cum tindem să credem dacă suntem moderni și educați. Raționalizarea ritualului e un act post-factum, atât cât îl privim sau participăm la el (mai ales), el acționează direct asupra sufletului nostru, fără a avea nevoie de explicații. Pentru a fi convingători cu adevărat atunci când vorbim de felul în care vedem noi lumea, nu trebuie să fim doar articulați și coerenți, trebuie să fim și *semnificativi*, mesajul nostru să rezoneze cu lumea sufletească a celor cărora le e adresat. Mult mai important decât “a avea dreptate” e “a spune adevărul”, văzut nu ca adevăr științific ci adevăr în raport cu forțele psihologice care operează în noi.

Din punctul ăsta de vedere comitem o eroare majoră în discursul nostru despre progresism: îi ignorăm motivația psihologică. E mult peste limitele acestui articol să intrăm acum în subiect, merită poate spus că progresismul (și mai ales formidabilă lui capacitate distructivă) îmi pare a fi rezultatul felului în care civilizația modernă și-a reprimat umbra. Sute de ani de creștinism instituționalizat și global în care idealul social a fost să fim doar buni fără a accepta până la capăt că ce e rău e în noi pentru totdeauna, fără scăpare în lumea asta, a creeat o formidabilă frustrare colectivă interioară, o adevărată nevroză colectivă compensatorie care se manifestă azi prin impulsul de a anihila istoria și regulile, de a inversa binele cu răul, de a persecuta creștinismul și a se umili în fața altor religii.

Ca să nu fie vreun dubiu, nu creștinismul în sine e cauza ci felul în care a fost el instituționalizat și transformat în normă socială. Atât Vechiul Testament (nenumărate exemple) cât și Noul Testament (nenumărate pilde care pun încă probleme morale astăzi) nu vorbesc despre un om desăvârșit care nu mai are Umbra în el. Din contra, vorbesc despre un om obligat să accepte umbra lui, integrând-o și punând-o sub controlul rațiunii. Ritualul creștin în sine, prin spovedanie și împărtășire, e de fapt un proces continuu de integrare a umbrei. Capacitatea de a ierta și iubi pe alții, esențială în creștinism, nu e posibilă fără a te ierta și iubi pe tine înainte. Iar asta e practic imposibil pentru cine nu-și acceptă umbra. Tot aici e explicația faptului că adevărații creștini sunt foarte toleranți cu păcatele altora și cei mai vehemenți “inchizitori” se dovedesc păcătoși ascunși.

Declanșatorul nevrozei colective în care trăim azi e, mai degrabă, felul în care societățile moderne creștine au integrat modelul creștin în propria cultură după ce biserica a fost separată de Stat, preluând doar idealul individual (bunătate, generozitate, modestie) fără a aduce și mecanismele de integrare a umbrei. În lipsa spovedaniei și împărtășaniei dar și a idealului iubirii aproapelui (care trece prin iubirea de sine) doctrina creștină s-a văzut amputată și redusă la o etică caricaturală, fără contact deplin cu sufletul omenesc. Revolta era inevitabilă. După cum e inevitabilă și imaginea creștinismului ca doctrină ipocrită asupritoare.

O ultimă observație: marile erezii de început (maniheismul și gnosticismul, în primul rând) s-au desprins din creștinism tocmai pentru că nu au înțeles felul în care acesta integrează umbra, propunând alternative raționaliste (construcții teoretice) alternative pentru a explica răul, nu pentru a-l integra. Ele nu au avut succes la mase pe termen lung nu pentru că nu erau “juste” în argumentație ci pentru că erau în conflict cu adevărul însuși, pe care creștinismul timpuriu îl putea evoca cu putere. Din punctul ăsta de vedere, oricât de bizar poate părea, progresismul poate fi privit ca făcând parte din aceeași categorie, adică o erezie creștină. Chiar dacă e cumva “pe dos”, adică exclud în întregime creștinismul, ea are ca fundament o etică creștină pervertită (ca toate socialismele, de altfel). Diferența acum e că adevărul despre sufletul omenesc, așa cum era predicat de creștinismul viu, autentic, e înlocuit cu o caricatură etică, necredibilă în fața argumentelor noilor gnoze. Asta ne spune că bătălia trebuie dusă în primul rând pe terenul religios, și mai puțin pe cel teoretic. Și mai ales noi, înainte de alții, ar trebui să vedem dacă nu suntem sub impresia aceleași caricaturi etice a omului creștin, construită în cultura modernă, la fel ca cei pe care vrem să-i combatem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>