Vladimir Șetran a trăit 87 de ani fără întrerupere. Între 1935 și 2022, ființa lui imbatabilă n-a găsit nici o clipă de repaos, a respins fără consultări depresia și a ținut la distanță întunecările sufletești. O sentință fericită l-a condamnat la fertilitate, umor și comuniune nesățioasă. A pictat, a sculptat, a făcut grafică, a inventat disciplina design-ului în România, a predat semi-clandestin jazz în audiții bubuitoare de noapte și a învățat nenumărați studenți să gîndească pictură (dar numai după ce i-a inițiat și umilit amical în tainele meseriei)
Singura amărăciune, mărturisită prin 1993, pe fundal Keith Jarrett, a fost înmulțirea exasperantă a studenților siguri pe propria inepție. Institutul de Arte Plastice trecea în epoca artei ego–proclamative. Tot mai mulți studenți se declarau, încă înaintea primului an de școală, artiști, ideologi, revoluționari și vizionari deplini. Aproape nici unul nu știa și nu încerca măcar să deseneze, să pregătească un șevalet sau să numească vreun rival în afara lui Andy Warhol.
Vladimir Șetran a făcut artă modernă – cum se spune lucrurilor pe care credem că le înțelegem pentru că nu ne mai punem problema înțelegerii – dar a făcut-o pentru că a a juns la ea perfect pregătit. În spatele pictorului care a lucrat enorm cu inundații controlate de acrilic s-a aflat tot timpul un artist sigur pe mîna lui, un maestru capabil să refacă, din memorie, într-o pauză de lucru la un proiect NASA, celula fundamentală a vieții terestre:
Spre sfîrșit, Doru Șetran s-a întors la desen și la epigrama elementară a culorii. Cu ele, a atins virtutea și precizia directă a poeziei. În ultimii 10 ani, a desenat fără oprire lucruri umile și uitate. Tot ce e vizibil și ignorat. Plante, corpuri umane fără uniformă și funcții publice, nuduri, erotism fără viciu, portrete-animaliere în care portretizatul își mărturisește involuntar destinul, rostul pe lume și palmaresul uman:
Un artist mare nu are școală sau curent, deși poate fi confundat cu ele și, uneori, se complace plimbat în șareta lor teoretică. Un mare artist are numai darul creației pe care îl traduce în limbi necunoscute și perfect lizibile. Vladimir Șetran a fost un mare artist și, din acest motiv, povestea vieții și operei lui sînt exemplare. Odată cunoscute și înțelese, peste 10 sau 1000 de ani, aceste daruri vor educa orice minte deschisă și vor da miezul istoriei culturale a României.
Cînd a început să picteze ”serios”, pe la mijlocul anilor ’50, Doru Șetran era un student cît o armată plecată într-un asalt generos. Era mereu înconjurat de colegi – unii la fel de mari și dăruiți, ca Florin Ciubotaru. Umbla, rîdea, petrecea și picta fără somație. O făcea natural, nedeprins cu aroganțele artistului posedat și nu se sfia să ia în primire teme tradiționale sau stiluri epuizate. Creația începuse și nu avea să se mai stingă în următorii 60 de ani.Un peisaj pictat în 1954, după o abatere prin afara Bucureștiului reia amintirile peisagismului de linie și le împinge spre marginea de la care începe, discret, speculația modernă:
Pe la începutul anilor ’60, Doru Șetran era, deja, artistul lumii care venea să oxigeneze canoanele. Tînăr, cu o statură de atlet blînd și cu o vervă de inovator complet edificat, pictorul Șetran a decolat spre un nou regim al artelor și munițiilor ei vizuale. A pus, adică, în România, bazele culturii care ilustra percepția ”americană” – mai puțin epatarea și poza acidă a demolatorilor îndrăgostiți de pop și grafica superficială. Pictura lui Șetran era un amestec de improvizație, culoare și idei care circulau, deja, prin jazz și literatură, fără să fi prins cheag în România. Pictura lui Vladimir Șetran arăta cum poate locui creația în structuri moderne, fără să se despartă de gust și echilibru. Șetran n-a forțat și n-a provocat. A fost un modern substanțial, nu un vînzător reformist de șocuri, programe și premeditări teoretice.
După 1980, linia de tramvai care ne despărțea casele a devenit cea mai permisivă graniță a lagărului socialist. Zeci de nopți de Miles Davis, Gillespie, Jarett, Mingus și alți oșteni americani ai sunetului căutător de forme au însoțit povești cu Baba și Ciucurencu, acompaniate de pălăvrăgeala naivă și hohotele asistenței. Participau cunoscuți și necunoscuți, Ioana și Anamaria (soția și sora soției lui Doru, două artiste la fel de mari în ceramică și grafică). Dar Regele întrunirilor era arta de a povesti constatări imaginare din lumea de deasupra realității. Era vorba mereu de linie și culoare, de un derapaj controlat al tobelor lui Elvin Jones sau de o definiție nebănuită a legăturilor între livada de la Scorțeni și puritatea nudului feminin. Scorțeni era satul prahovean în care Doru picta cu săptămînile. Nudurile și femeile din care se trăgeau ele spre pânzele pictate atunci erau – după spusele lui – ființele ce mijloceau accesul la adevăr.
Pînă prin 1980, duminicile erau, încă, fastuoase. Prînzurile-capcană, pregătite cu stil de ramura italiană a familiei (celebra Ninu și fiicele ei Ioana și Anamaria) adunau în jur figuri și conversații amețitoare, mereu decente, pline de tact și cunoaștere. Strălucea, din penumbra în care se obișnuise să trăiască, marele Dan Slușanschi, rudă a familiei și mare clasicist, izolat de simpatiile legionare ale tinereții. Alin Gheorghiu, pictor faimos, soțul Anamariei, cugeta acut și scăpărător asupra legăturilor care țin laolaltă arta elină și abstracțiunea contemporană. Subsemnatul mînca și asculta tot. Apoi, a venit un vînt rece care a rărit întîlnirile și a instalat răul în capul mesei.
Pictorul Șetran a fost obligat de poziția Profesorului Șetran să facă ilustrația omagială a lui Ceaușescu. Trebuie bine înțeles: Vladimir Șetran n-a trădat nimic. A făcut lucrări robotice dictate de comisii de partid care îi ocupau, săptămînal, timpul și atelierul, presînd stupid și forțînd agramat mai mult și mai mult. Prețul n-a fost niciodată enunțat dar era clar: poziția profesională. Cît a putut, Șetran, omul picturii neîncetate, a încercat, totuși, să dea sens artistic mitologiei istoriste care făcea folclorul oficial al timpurilor:
După fiecare vizită a Comisiei, Doru Șetran îmi povestea ce aberații brutale zăceau în capul activiștilor înfipți în atelier pentru a dirija și evalua execuția comenzilor. Între timp, realitatea, în întregul ei cenușiu, începea să urce spre abjecție. Întîmplarea a făcut să descopăr că, în corpul din stînga al Casei Scînteii, funcționa un departament de retușat și falsificat fotografii de presă cu Ceaușescu. Se lucra în pensula cea mai fină, cu tonuri aproape invizibile de alb și gri, direct pe fotografie. Executanții erau recrutați, tot prin presiuni și șantaj, dintre studenții Institutului de Arte Plastice. Am ajuns acolo, într-o noapte, introdus de un prieten ziarist care voia, astfel, să mă ajute să înțeleg pe ce stă regimul care ne invada fiecare clipă. Cînd am aflat că Doru era obligat să pună pe pînze enorme legendele cornute ale geniului Ceaușist, știam, deci, cum și cu se sursă de energie se mișcă industria cultului vizual comunist.
În acest punct și în acest moment, e timpul să renunțăm la un mit măgulitor: puritatea celor ce nu s-au atins de propagandă și culpa celor ce au făcut-o. Vladimir Șetran n-a fost un activist militant și n-a cerut nimănui să fie așa ceva. A pictat mașinal ce a fost constrîns să picteze și și-a văzut de ale lui. După 30 de ani, e timpul să ne eliberăm de obligația de a ne auto-măguli, pe baza de denunț. Capra vecinului pictează iar această împrejurare aberantă ar trebui să ne spună că satul a luat-o razna, nu că merităm o medalie.
În definitiv, diferența între slugile profesioniste ca Vadim Tudor, Păunescu sau Lesnea și artiștii prinși din urmă de șantaj e cum nu se poate mai limpede. Unii au făcut carieră numai pentru că au deformat activ mintea unui public de masă. Ceilalți au acceptat o paranteză mizeră fără să își suspende creația. Primii n-au avut niciodată de mărturisit și apărat altceva decît parvenirea egolatră a propriei persoane. Ceilalți s-au înclinat așteptînd încetarea porcăriei. Noi avem o sarcină mult mai ușoară: să nu ne grăbim cu judecata doar pentru că ne credem incoruptibili. Istoria marilor artiști puși în situații jenante, ar trebui să ne spună că ne vom reîntîlni cu aceste momente și teste insuportabile. Și că un talent dereglat poate fi ucis de pactul cu minciuna oficială, în vreme ce un creator mare supraviețuiește propriilor cedări. Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu și, mai ales, Sadoveanu au derapat fără crîcnire dar opera lor a rămas. Istoria n-a încetat, se repetă și nu va scuti nici o generație. Bun venit la activismul ignorant al artiștilor ”liberi” ce fac, astăzi, în 2022, ilustrația servilă a progresismului biruitor!
Bineînțeles, în ianuarie 1990, Șetran a fost denunțat cu spume și gonit de la Institut. Obișnuitele cete spontane de revoluționari doritori de purificare – și, în secret, de cursuri fără profesori, notă și examen – au trecut la treabă, exaltați de senzația că sînt pedala pe care apasă binele. Unii din ei sînt, acum, impostorii sacri și analfabeții luminoși ai artei civice românești.
Pentru cîțiva ani, Vladimir Șetran a fost aruncat într-un vag arest artistic la domiciliu. Cît să asigure declasarea în noua istorie a culturii și să scoată un nume din circuitul agreat. Lumea se micșora, bucuroasă să fie riguroasă pentru a scăpa de calitate. Institutul de Arte Plastice pleca într-o direcție scutită de valoare, maeștri și efort.
În casa lui Doru Șetran, o umilință în plus: atelierul de lucru, conversații și audiții era spart de căutători de bani și obiecte vandabile. Ageamiii nu s-au atins de pînze și cadre dar au cărat superba colecție de jazz, pick-up-ul și casetele. A fost lovitura care a făcut din atelier o cameră pustie și din pictor un om înconjurat de o nostalgie pe aranjamentul unui Big Band tăcut. Treptat, în absența muzicii, auzul a devenit secundar și Șetran a început să îl piardă. Disc cu disc, voce cu voce, pînă la capăt.
La revenire, după 1993, ”monstruosul” Șetran n-a vătămat confortul lumii conducătoare. Dar a găsit tot mai rar studenți dornici să învețe și să ”tragă” la șevalet. Pictorul a continuat să lucreze, cu o insistență calmă, de depunător în contul eternității. Zi și noapte, acasă, într-o cameră mică, asediată de culori, tuburi, pensule și munți de cartoane, caiete și blocuri de schițe. Fazele au început să circule. Mai întîi, un non-figurativ susținut de războaiele fosforescente ale culorilor
Apoi, o serie de variații ironice pe tema barelor de coduri, transformate în matrice grafică:
Mai departe: un torent corporal adînc feminin și un eros non-lubric de reducție japoneză:
Și o o serie aparent casnic-naivă de desene și acuarele vegetale, naturi moarte și ”poze” de fructe, arbori și caractere animaliere:
După 2019, a rămas singur cu lucrările. Ioana a vegheat din preajmă, alături de Măriuca, fiica ce i-a moștenit încrederea și puterea de regenerare. A lucrat cu o înverșunare de neînțeles. Cu cît mai puțină putere în corp, cu atît mai multă muncă febrilă. La ore ciudate. În loc de somn și mai ales în locul conversațiilor pe care nu le mai putea purta. Întrerupt de vreun vizitator, privea nou venitul în ochi și îi arăta, fără explicații, ce a mai lucrat. De cîteva ori în ultimii ani, a scos caiete mari și mi-a făcut semn să le deschid. Înăuntru, o botanică vastă de plante scoase din umilință și redate persoanei lor necunoscute. Într-un colți de atelier: geometrii stăpînite de inundații electrice ale culorii:
În ultimele zile, s-a retras și topit în lucru. Nu mai putea povesti, cum o făcea în alte vremuri, domesticindu-și ascultătorii cu valuri de umor. Nu mai putea face din prieteni ființe torcătoare pe lîngă povestitor. Dar picta tot ce nu se mai putea vorbi.
În ultima zi de veghe a lucrat cu o încăpățînare a mesagerului ce lasă în urmă semne de urmat. A murit liniștit, știind că a pictat și va mai picta. Vladimir Șetran n-a încheiat și nu va înceta. Opera lui va fi expusă peste tot acolo unde privirea cuiva se va opri surprinsă de un acord nebănuit al culorilor, capturată de un surîsul unui dulău meditativ sau redusă la dragoste de curba din coapsa femeii primordiale.
About Post Author
