Virus contra virus

Nimic nu instruește mai adînc mintea omenească decît apariția problemelor care promit o temeinică meditație postumă. Așa de pildă, înțelesul real și nu recreativ al globalizării. Lecția a plecat spre noi, purtată de virusul născut, acum 3 luni, într-o umilă piață chineză. Pînă la Coronavirus, globalizarea părea un cadou inevitabil, o zînă disponibilă și infinit gonflabilă. Învăluită într-un basm liberal cu happy-end comandat, globalizarea presupunea asocierea armonioasă a lumii într-o singură piață și democrație cățărătoare pe panta blîndă a comerțului. Virusul chinez a penetrat naivitatea acestei proiecții. Faza entuziastă a globalizării a fost ajunsă din urmă de realitate. Oricine poate observa, mai ales post-mortem, că unificarea generală a vieții și a vieților, presupun riscuri uriașe.


Am început să aplaudăm livrările de fericire prin curieri liberali imediat după 1990. Căderea regimurilor comuniste părea să confirme metoda, deși e de notat că, în Europa de Est, revoluția economică a venit după revoluția politică și nu invers. Însă, directorii ideologiei globale au plusat: lumea e nu numai datoare ci și doritoare să se convertească la fericire. Adevărat, Partidul Comunist Chinez și-a reconfirmat sîngeros monopolul, în iunie 1990. Cel mai populat stat al lumii a rămas o dictatură comunistă. Fixația occidentală nu s-a clintit. Prosperitatea galopantă a Chinei va creea o clasă de mijloc autonomă care va cuceri libertatea politică.


Corecte statistic, premizele acestei teorii suferă de o ignoranță istorică scandaloasă. Într-adevăr, direcția lansată de Deng Xiaoping la începutul anilor ’80 a fost un curent transformator la voltaj gigantic. În 1990, economia chineză avea o pondere mondială de sub 3%. După 20 de ani, ponderea trecea de 17%. Tot în 2010, China a depășit Japonia și a devenit a doua economie a lumii. Astăzi, China e, pur și simplu, cea mai mare industrie manufacturieră vreodată cunoscută și satisfice tot ce înseamnă nevoi de consum reale sau imaginate: de la hîrtia pe care sînt scrise odele globalizării, la acele de siguranță care fixează respectivele documentele în capul vizionarilor occidentali branșați la computerele lor chinezești, aduse în containere chinezești și așezate pe birouri chinezești.


Noua economie chineză a inundat piețele cu produse finite în cantități infinite. Anul trecut, exporturile chineze au atins 2,3 trilioane dolari. Dacă asupra numelui Creatorului mai există dubii, locul de fabricație e cunoscut: Universul e Made in China.
Confundată cu apoteoza capitalismului premergător democrației, această transformare uluitoare a provocat o orbire contagioasă și a scos din atenția generală două probleme esențiale: schimbările impuse în societățile occidentale și natura fenomenului chinez.


Unificarea cu bazinul chinez a înlesnit accesul imediat la consum prosper al clasei de mijloc occidentale și, chiar, al straturilor cu venituri mici. De aici, un nou contract politic prin care guvernele de dreapta sau de stînga au calmat dorințele așa numiților excluși și au cumpărat colaborarea clasei de mijloc. De la mijlocul anilor ’90, optimismul provocat de strămutarea praxis-ului industrial în China a luat forme agresive. Forța de muncă occidentală a fost concediată sau abandonată în masă. Fostul proletariat era perfect inutil. Răsculații ”populiști” de astăzi sînt, în parte, repetenții acestui curs gratuit de chineză la locul de muncă.


A doua problemă esențială trimisă în obscuritate e natura reală și programatică a statului comunist chinez. Dependența de ”cel mai mare atelier al lumii” e atît de înrădăcinată încît trăsăturile de bază ale fenomenului chinez sînt, în continuare negate sub presiunea prizonieratului economic-financiar. Grupuri influente de opinie continua să creadă sau să își imagineze că pericolul e, acasă, în presupusa alunecare spre autoritarism a ”iliberalilor” și nu afară, în expansiunea briliantă și anti-democratică a proiectului chinez. Euforia globalizării a acoperit adevărul. Avea cu ce. În momentul în care virusul plecat din China a alunecat spre Occident pe culoarele deschise ale lumii integrate, 4 miliarde de personae călătoreau anual de oriunde pînă oriunde, cu servicii aeriene accesibile.


În descrieri sumare, așa numitul ”miracol chinez” e un salt fără detalii interne. Numai că vechea supersitțile liberală care vede în China o putere imitativă, sortită, prin asta, democratizării, e depășită. Formula ”cel mai mare atelier al lumii” a descris bine China, în anii de după deschiderea adusă de contactele Nixon-Mao. Astăzi, expansiunea formidabilă a ecomomiei chineze remorchează un imperialism subtil și șocant. Fieraul Universului are pretenții demiurgice.


China e sigură că va stăpîni lumea, Că o poate reciviliza, înlocuind dubiile democrației occidentale cu un sistem infailibil în care libertatea e dreptul de a fi parte disciplinată a proiectului iar surplusul comercial, producția și rezervele valutare nesfîrșite dau sensul vieții. În plus, înțelepciunea pragmatică a Chinei a reținut laconismul suspect al adagiului occidental după care democrațiile nu fac război. Și e tot mai sigură că poate adăoga; dar pot fi cumpărate.


Brutal spus, China cumpără orice: guverne, miniștri, datorii, universități, falimente, NBA și Premier League, studenți, Vatican, cunoaștere, Hollywood, rețele de comunicații și bazine de resurse. Însumînd: oamenii, eșecurile, inteligența, viciile, viitorul și dezvoltarea oricărei părți a lumii.
Exemplele cele mai cunoscute vin din Africa, unde China controlează spații și resurse enorme, în schimbul împrumuturilor care salvează, temporar, regimuri tembele și corupte. Aceleași procedee lucrează pentru a închiria tiranii. Finanțarea Venezuelei nu e un secret. În Europa de Vest, China a obținut contractele de dezvoltare a rețelelor digitale 5G și, cu asta, controlul secret asupra vieții pe net. În cazul Marii Britanii, operația a început în 2010 și a adus în orbită chineză vîrfurile businness-patriciatului, politicieni și universități britanice. Guvernul pro-american al lui Boris Johnson a respins opoziția Statelor Unite și, sub greutatea condiționărilor chineze, a aprobat contractual cu Huawei – o mega-companie fondată în mediile Armatei și legată prin lege de Ministerul Chinez al Securității. Huawei e unul din enormele aspiratoare de competență occidentală, cu 40000 de angajați-cercetători străini, în 25 de țări. Majoritatea statelor occidentale membre UE, începînd cu Germania, au găsit că nu pot refuza Huawei și i-au încredințat rețeaua 5G.


Un sistem variat de burse și grant-uri chineze a pătruns în mai toate marile universități și ghidează sau racolează cercetători. Șefului Catedrei de Chimie a Universității Harvard, recrutat și plătit lunar de 50000 de dolari? Aproape o banalitate. Același tratament atrage companii străine pe teritoriu chinez. Cu prevederea măruntă că beneficarii trebuie să accepte transferul de tehnologie către statul chinez. În paralel, o rețea neobosită de spionaj industrial aduce în China date esențiale. Refuzul constant al Chinei de a respecta legislația copy-right face restul.


Proiectul ”Road And Belt Innitiative”, lansat de guvernul chinez în 2013, a făcut din piramidele faraonilor o colecție de gherete. Inițiativa chineză presupune construcția și reconstraucția infrastucturii generale în 70 de state ale lumii, cu un buget practic necalculat dar estimat la 8 trilioane de dolari. Controlul politic e strict iar simbolismul neiertător: termenul final al Inițiativei a fost fixat în 2049, la aniversarea unui secol de existență a statului communist chinez.


În ultimii 20-30 de ani, China a rafinat politic un model de dezvoltare brută și l-a remodelat într-un mecanism de dominație. Piesa esențială a jocului e confirmarea multiplă a superiorității de sistem în raport cu democrația.
Așa cum au fost ele descrise de Xi Jinping, încă din 2012, într-un discurs rostit la Muzeul National sub deviza ”Visul Chinez”, obiectivele proiectului chinez presupun supremația ”comunismului cu trăsături chinezești” și dislocarea sistemului occidental dominant. Demonstrațiile de forță la limita magiei curg, aduc contra-argumente demoralizante pentru birocrațiile occidentale și aprind admirația societăților europene sătule de bîlbîielile epocale ale statului. Astfel, China s-a angajat să termine în 4 ani rețeaua feroviară de mare viteză pe care guvernul britanic susține, neplauzibil, că o va termina în 2040. Spitalele cu 1000 de paturi construite în 10 zile în focarele Coronavirus din Wuhan repetă amuțitor același argument.
Intern, societatea chineză a fost pacificată prin garanția ordinii, prosperității și libertății de inițiativă, la schimb cu controlul politic total. Așa numitul ”Social Credit Score” e un program terifiant de monitorizare digitală a fiecărei clipe de viață a fiecărui cetățean chinez. Astfel ancorat, proiectul lansat de Xi Jinping, liderul pe viață al statului, e o reeditare a propuneriilor naziste, fasciste și comunsite învinse, dar nu neapărat uitate, în Europa, între 1921 și 1990. Statul perfect aduce prosperitatea, face dreptate istorică rasei/civilizației Han și poate impune orice sacrificiu. Condiția umană scapă spre o pajiște perfect greblată.


Proiectul chinez înfruntă lumea cu un argument fundamerntal: ordinea capitalismului controlat de Partidul Unic e suprioară democrației deliberative și legaliste. China încearcă și, în parte, reușește să provoace o dilemă existențială: descentralizare sau sceptru? schimbare continuă sau cristal colectiv? libertate și critică permanentă sau drumuri drepte și unanimitate îndestulată?


Răspunsul Occidentului e scindat și ezitant. Demnitarii americani prezenți la recenta Conferință pentru Securitate de la Munchen au cerut Uniunii Europene să li se alăture pentru a stăvili expansionismul chinez. UE a răspuns cu stupidități. Președeintele german Steinmeier a ținut să remarce că: ”Sub actuala adminstrație, America, aliatul nostru cel mai apropiat, respinge conceptul de comunitate internațională”.
O parte importantă a comentatorilor occidentali s-au repliat în spatele unui formule care amestecă speranța și superificialitatea: Coronavirus va fi Cernobilul Chinei! E de crezut că susținătorii acestei lozinci nu erau treji sîmbătă 26 Aprilie 1986. La acea dată, URSS era un stat falit. În februarie 2020, China e la apogeul puterii globale. Cee ce nu înseamnă statul chinez nu mai e comunist ci, doar, că, spre deosebire de URSS, deține o parte prea însemantă a lumii.


Evident, ca orice dictatură comunistă, China nu admite existența realității necontrolate și o suprimă sistematic. Frica de raportări negative e mai tare decît viața, mai ales viața altora. Primele cazuri de Coronavirus au apărut, în jur de 20 decembrie, la Wuhan, un oraș cu 11 milioane de locuitori. China a tăcut deși, pe 31 decembrie, a contacat discret Organizația Mondială a Sănătății. Recunoașterea oficială a venit abia pe 21 ianuarie. Carantina pe 23. Între timp, 1 milion de persoane părăsiseră focarul de epidemie iar Partidul organizase, la Wuhan, o masa de Anul Nou cu 40000 de invitați.
Sistemul a fost avariat serios de paranioa propriului cult dar nu va cădea, pentru că, în cădere, ar putea lua cu el lumea. Frica istorică de anarhie a Chinei e prea mare. Temerile occidentale și mai mari. Globalizarea a cimentat o ordine din care nimeni nu vrea și nu mai poate să iasă. Dată fiind dependența reciprocă, defecțiunile din punctul de origine chinez au lovit în tot circuitul. Coronavirus a înghețat livrările ”celui mai mare atelier al lumii”. În consecință, stocurile occidentale de piese deschimb, componente farmaceutice și elemente IT au scăzut dramatic. Exporturile de energie, produse de lux și automobile către China sînt blocate. La fel armada de conatainere chineze care aprovizionează lumea.
Raporturile care dau ordinea globală și pun în defensivă ordinea democratică occidentală sînt la locul lor și lucrează. Visul chinez e virusul ce va supraviețui virusului Corona și va continua să țină în șah modelul occidental. Virus contra virus!


Viitorul imediat va fi consumat de capacitatea sau incapacitatea de răspuns a valorilor occidentale aflate în grija liderilor și societăților libere.

(Publicat inițial în Adevărul)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>