Antimaterie e un flux colectiv care dă o voce dizidenților față de dogma obligatorie a zilei; una impusă din ce în ce mai autoritar de oligarhia așa zis tehnocrată în efortul de a nu pierde puterea dobândită în afara mecanismelor democratice reale. Fluxul e gândit pentru a fi ușor de citit și ușor de actualizat de fiecare contributor în parte. E construit pe o platformă fiabilă și rapidă, găzduit distribuit și fără nici un adaos inutil, cum ar fi imaginile ilustrative și publicitatea. Importante sunt ideile iar principiul fundamental e unul singur: libertatea opiniei.
E extrem de simplu și asta complică lucrurile. Interesele americane (regimul Biden) au dictat anularea alegerilor prezidențiale în România. Complicația apare în clipa în care trebuie să legăm cauzal cei doi termeni. Jurăm că știm ce e America (o hiper-democrație) dar asta ne face să nu (vrem să) înțelegem că România și-a schimbat definiția. România nu mai e un stat ci un abis strategic: principalul coridor de acces la frontul ucrainian.
Democrații anti-democrați ai anului 2024 au făcut exact ce au făcut comuniștii în 1947. Desigur, pastișa lor a fost lucrată cu instrumente aduse la zi. Sub comunism, ca sub comunism: glonțul și pușcăria. În democrația anti-democrată, altfel dar la fel: cenzura, claritatea morală și justiția stautului de drept penal. Rezultatul e același: preluarea ostilă a statului și suspendarea unui regim imperfect dar liber. De unde se poate înțelege că, întorcîndu-ne la un 1947 camuflat/modernizat, nu am întinerit cu 77 de ani ci am îmbătrînit degeaba.
8 decembrie
Duminică liniștită. Seara, tulburată totuși de un concert în biserica la care merg. Solidară, am decis să particip, în public, alături de enoriași. Lume mai multă decât de obicei, de unde înțeleg că un concert de sezon e mai atractiv decât o liturghie “for all seasons”. Morala concertului, de la care am plecat înainte să se încheie, după un lung exercițiu de răbdare, e că încă mă crispează amestecul sacru-secular, și concertele, chiar “pioase”, în biserici.
28 noiembrie
Urmăresc vag, cu un singur ochi, actualitatea politică. Nu din ascetism, ci, într-un fel, dimpotrivă. Nu fiindcă am fugit de lume, ci în ciuda faptului că nu am ieșit suficient din lume. Nu pentru că m-ar smeri gândul că sunt nevrednică să judec lumea, ci fiindcă spectacolul lumii mă cam plictisește, cu deosebire scena politică. Și totuși, agitația și istericalele politicii românești, începând chiar cu ultima perioadă a campaniei electorale, au ajuns până în cotlonul retragerii mele.
În România a avut loc o schimbare de regim. O lovitură de stat pașnică și devastatoare. Democrația a fost înlocuită cu o imitație în care au loc alegeri dar alegătorii nu decid. Noua Constituție nescrisă a țării spune că alegerile pot fi cîștigate numai de alesul sistemului. Dacă alegătorii îl votează, cu atît mai bine. Dacă nu, alegerile se anulează și se reiau, pînă la victoria candidatului selectat de sistem din sistem.
Răul e făcut, a înjura pe cei care au executat porcăria e fără rost. E mult mai important să încercăm să întrezărim ce urmează. Dar nu putem întrezări nimic dacă nu pricepem cum am ajuns aici nu în termeni cauzali temporali - istoria e destul de clară pentru toți - ci în termeni psihologici. Ar trebui să ne mire că am reușit în câteva săptămâni să împărțim națiunea în două tabere profund ireconciliabile, gata să se încaiere în public.
Elita noastră patrioată și vitează a lăsat în urmă un material enorm. De se vor naște zeci de Caragiale și nu vor fi de-ajuns! Comedia e prea multă și prea groasă. Povestea democrației noastre mîntuite de vrăjmași nu are seamăn. Ea își declară publicul tîmpit și face din proprii ei regizori și actori o ceată de măscărici stîngaci.
Voinicii camuflați ai Serviciilor secrete au pus pe masă dovezile trădării. Asta e cu atît mai brav cu cît, de ani de zile, voinicii amintiți aveau la mînă tot complotul dar au decis să nu îl pomenească decît în preajma alegerilor prezidențiale, turul doi (fostul tur trei anulat de CCR).
Alții au arme nucleare, petrol sau bănci. Noi avem comedia. E infinit mai mult. E cea mai rapidă și nesîngeroasă armă distrugătoare de regim, morală, epocă și civilizație. Mai veche decît folclorul și mai răspîndită decît aerul, comedia românească e tot și poate face nimic din tot: libertate, stat, instituții, lideri, popor, cuvînt și părinți.
Indiferent ce decizii au lat și vor mai lua Curtea Constituțională și Consiliul Suprem de Apărare a Țării, alegerile din 2024 au avut loc degeaba.
România va bisa spectacolul ipocrit pus în scenă de aristocrația luminată după fiecare eșec al aristocrației luminate. România politică și mediatică, România etajului titrat și moralist va relua celebra melodramă șantajistă ”să ne unim în apărarea democrației!”. Somați să își demonstreze buna-credință, destui se vor grăbi să răspundă fără să-și pună întrebările de bază: oare cine ne cheamă la luptă? piromanii deghizați în pompieri? salvamarii care au deschis pompa de apă peste prostimea închisă în pivniță?
Nici eu nu știu cine e Călin Georgescu și nici ce vrea; ce am auzit nu sună bine. Paradoxal însă, el e cel mai important - prin mesajul pe care-l poartă, dar și cel mai puțin important - șansele să câștige alegerile sunt nule. Alegeri care seamănă destul de bine cu cele din 2000, când l-au băgat pe Vadim în turul 2 și dreapta s-a sinucis ritual. Azi Ciucă e un Emil Constantinescu fără glorie care și-a îngropat partidul, fără însă să aibă luciditatea de a observa că l-a învins sistemul.
