un manifest pentru o nouă filosofie

Nu există pentru un om, fie el doctorand în medicină, director de întreprindere sau țăran cu patru clase, sursă mai mare de angoasă decât lipsa de sens a propriei vieți. E de bănuit că majoritatea sinuciderilor își au nefericita origine tocmai în lipsa unui răspuns la problema sensului. Și putem fi aproape siguri că epidemiile de depresie care bântuie societatea occidentală, cu precădere în populația tânără, își au sursa tot în ceea ce putem numi suferința „lipsei de sens”

Toți investim cel mai mult, conștient sau nu, în a da sens vieții noastre. Asta poate însemna ceva foarte diferit de la om la om; pentru călugărul ortodox e apropierea de Dumnezeu, pentru Elon Musk – să salveze omenirea ducând-o pe Marte iar pentru foarte mulți dintre noi sunt chiar copiii noștri. Pentru mulți doctori sensul e de a îndepărta suferința individuală iar pentru un general de armată e de a o ignora în lupta pentru un ideal colectiv mai important. Dintotdeauna o parte dintre noi au găsit sens în „cauzele pierdute” de salvare a ceva sau cuiva. De aceea problema sensului e, aparent, dificil de discutat. Ca și „iubirea” sau „frumosul”, avem de-a face cu concepte polimorfe care se mulează pe individ mai degrabă decât pe definiție. Dat fiind însă că lipsa de sens pare a fi la originea unei noi forme de suferință colectivă generalizată a omului modern, e important efortul de a o înțelege.

Să plecăm de la cei puțini care nu au problema asta. Un om cu sens e un om posedat de o idee. Nu el are o idee ci ideea îl are pe el. Pentru a-l înțelege, trebuie să observăm esențialul: nu există sens fără context, după cum un drum desenat pe o foaie albă de hârtie și nu pe o hartă, nu înseamnă nimic. Iar contextul e dat de ceea ce numim realitate, mai imediată sau mai îndepărtată.
Realitatea e harta pe care ne proiectăm viața, sub forma unui drum căruia îi atribuim un sens. Erorile în înțelegerea realității și implicit în evaluarea ei sunt de obicei primul motiv pentru care acest drum se înfundă generând descurajare, sindromul „lipsei de sens” și depresie. În cazurile mai grave, vorbim de „rupere de realitate” și chiar de probleme psihice serioase. Însă în majoritatea cazurilor e vorba de o percepție greșită a realității, coruptă de propriile proiecții sau complexe.

E de folos să adăugăm că dacă viața noastră e un drum imaginat pe harta realității, harta nu e clară decât în locul în care te afli. Cea mai mare parte a ei e pură proiecție în imaginație, realitate posibilă viitoare. Lucrurile nu diferă prea mult de o drumeție pe un teren mai dificil, e clar doar ce vezi în jurul tău, tot ce urmează să vezi e doar simbolic și imaginat, la fel ca și punctul final al drumului. Însă la fel ca pe munte, unde a înțelege unde te afli în realitate față de hartă, e crucial ca în viață să înțelegem realitatea din jur la un moment dat pentru a nu pierde drumul.

Simplu spus, a înțelege pe ce lume trăiești e o condiție fundamentală necesară pentru a putea determina un sens al trăirii tale. Nu există sens fără înțelegerea și reprezentarea adecvată a realității în care trăiești.

De aceea e uimitor cât de puțin efort facem să înțelegem mecanismul prin care ceva atât de fundamental în viața noastră cum e „realitatea” prinde formă și inteligibilitate. Probabil pentru că suntem, de generații întregi, educați într-o paradigmă științifică a „realității obiective”. Pentru cei mai mulți dintre noi, realitatea e o existență fizică obiectivă indiscutabilă iar buna ei înțelegere se rezumă de aceea la atenta ei observare. O bună percepție a realității e similară unui experiment științific clasic bine construit: trebuie să fiu atent ce măsor, ce erori am, ce-mi poate influența rezultatul. Dacă sunt atent, obțin o imagine fidelă a realității; ea nu e ceva discutabil, e un dat exterior, independent de observator. Deși popularizată masiv (și cel mai des sub metafore discutabile care o golesc de sens) mecanica cuantică – cu al ei amendament important că observatorul e întotdeauna parte din ce se măsoară, în așa fel încât afectează rezultatul – nu a pătruns realmente în conștiința populară. Pentru majoritatea dintre noi, lumea e o realitate obiectivă, mecanicistă și perfect deterministă, complet exterioară conștiinței proprii. Ce ar fi de discutat despre asta? Știm ce e realitatea!

Cineva ar putea observa că deși lucrurile par a sta așa de limpede, capacitatea noastră de a discerne realitatea e din ce în ce mai scăzută pe măsură ce cunoașterea științifică e din ce în ce mai profundă. Trăim vremuri în care granița între realitate și ficțiune e din ce în ce mai greu de trasat și ideologia construită pe falsul abil al post-adevărului, care declară practic realitatea arbitrară și total subiectivă, corupe majoritatea minților tinere. Realitatea, în loc să devină „obiectivă”, pare a deveni din ce în ce mai iluzorie.

În Aion Jung deja observa că:

„Thus, in the course of the eighteenth century, there arose that notorious rift between faith and knowledge. Faith lacked experience and science missed out the soul. Instead, science believed fervently in absolute objectivity an assiduously overlooked the fundamental difficulty that the real vehicle and begetter of all knowledge is the psyche, the very thing that scientists knew the least about for the longest time. It was regarded as a symptom of chemical reactions, an epiphenomenon of biological processes in the brain-cells—indeed, for some time it did not exist at all. Yet all the while scientists remained totally unaware of the fact that they were using for their observations a photographic apparatus of whose nature and structure they knew practically nothing, and whose very existence many of them were unwilling to admit. It is only quite recently that they have been obliged to take into their calculations the objective reality of this psychic factor. Significantly enough, it is microphysics that has come up against the psyche in the most tangible and unexpected way.”[^1]

[@jungCollectedWorksJung2014, par 268]

De la momentul la care Jung scria asta în 1951, situația a devenit mai dramatică pentru că practicăm azi o religie a mântuirii prin știință care a luat cu totul locul creștinismului dar care a eșuat complet în promisiunea ei. Ce s-a ales din promisiunea de a accede prin știință la adevărului obiectiv ultim? Ce fel de mântuire aduce „cunoașterea realității obiective” a științei când rezultatul e că din ce în ce mai mulți cunosc din ce în ce mai puțin, devenind clienții voluntari sau involuntari ai unor realități în întregime fabricate? Putem spune că tot ce a reușit știința, mai ales prin copilul ei teribil, tehnologia, e să dizolve orice certitudini și să ne sugereze că noi înșine nu suntem decât constructe arbitrare, adâncindu-ne de fapt angoasa existențială în loc să ne mântuiască de ea. Sau, dacă e să luăm cazul fizicii moderne, ce fel de cunoaștere a realității se află în teorii matematice abstracte care prevăd obiecte care nu pot fi direct observate (cum ar fi quarcii) și care produc ecuații lipsite de orice semnificație fizică directă?[^2]

Eroarea fundamentală din abordarea științifică a realității e cea observată de Jung – psihicul, cel care de fapt cunoaște și, în consecință, generează imaginea realității, e complet scos din ecuația realității. Rădăcinile acestei paradigme – care tratează psihicul drept un soi de aparat fotografic de înregistrare a realității a cărui structură e neimportantă – pot fi însă găsite și în filosofia secolului 18, cea care avea să dea substratul cultural și social al secolelor următoare. Problema poate fi formulată după cum urmează: psihologia e o știință empirică eminamente medicală, care se preocupă mai ales de normalitatea psihică a individului și doar tangențial, când medicina o cere, de facultățile psihice implicate în cunoaștere. Încercarea de a o transforma într-o știință „veritabilă” (adică precisă și formalizabilă), nu a făcut decât să scoată în evidență imposibilitatea ei de a accede la statutul de știință. Pe scurt, un argument psihologic risca să sune neserios în orice discurs filosofic sau științific. (Nici azi lucrurile nu sunt prea diferite). Rezultatul a fost că inclusiv în marile sisteme filozofice ale secolului optsprezece, problema psihologiei cunoașterii e atinsă doar tangențial iar intelectul e tratat nu numai ca un aparat fotografic cu o mecanică necunoscută ci ca un dat care nu are dezvoltare, istorie și geneză.

Criza în care tirania metodei științifice a aruncat cunoașterea umană (da, progresăm tehnologic cu viteză fabuloasă, dar suntem din ce în ce mai anxioși și ignoranți) nu poate găsi o soluție decât prin integrarea psihicului în ecuația cunoașterii și redarea statutului cuvenit pentru ceea ce Jung numea „the real vehicle and begetter of all knowledge”. În aceeași măsură religia (pentru european și american, creștinismul) are nevoie de o cale prin care să-și recapete rolul și puterea de mediator între existență și transcendent. Aceasta pare însă acum cu mult mai dificil decât a accepta că psihicul e esențial să fie integrat, în complexitatea lui ordonată de Jung, Freud și cei care i-au urmat, în orice filosofie a cunoașterii. Tot într-o astfel de nouă filosofie trebuie adus și ce știm despre procesele biologice și neurologice legate de cogniție dar și toată literatura, în general ignorată, despre geneza inteligenței de la naștere până la adolescență (Piaget și cei care i-au urmat). Trebuie să încetăm să discutăm despre ființă, adevăr și realitate ignorând ceea ce suntem cu adevărat cei care discutăm despre asta, și cum am ajuns în punctul în care putem discuta despre asta.

Așadar dacă e să înțelegem fiecare în parte care e sensul vieții noastre, trebuie mai întâi să înțelegem împreună care e realitatea în care funcționăm. Iar pentru a înțelege această realitate, e fundamental să înțelegem mai întâi în ce fel imaginea ei ia naștere în conștiința noastră, integrând în primul rând psihologia în acest mecanism și mai ales limitele impuse de ea. Trebuie, pe scurt, să părăsim paradigma științifică a aparatului de fotografiat cu mecanism necunoscut

Doar așa putem spera să regăsim o realitate autentică în care să ne putem orienta cu ușurință și să alegem sensul care ne cheamă. Pentru că libertatea de a ne alege drumul nu folosește la nimic atunci când ești pierdut și nu știi unde te afli.

_______________

[^2]: Să nu facem confuzie între aplicabilitatea practică a teoriei și semnificația fizică a ecuațiilor ei. Un inginer poate construi un vapor folosind doar mecanica clasică fără să știe măcar semnificația fizică reală a accelerației, doar aplicând ecuațiile. La fel cum folosim de fapt mecanica cuantică ca să proiectăm procesoare, deși avem câteva interpretări fizice diferite ale ei pe care nu reușim de aproape 100 de ani să cădem de acord.

About Post Author